Datasets:

chrisgru
/

ro_wiki_chatml

Modalities:

Formats:

Size:

Libraries:

Dataset card Viewer Files Files and versions Community

Dataset Viewer

Auto-converted to Parquet

Full Screen Viewer

Split (1)

train · 442k rows

conversations listlengths 3 3
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Cum ai descrie Rocarta?" }, { "from": "assistant", "value": "Rocarta este o enciclopedie în format electronic care conține articole legate de România, Republica Moldova și români. Ediția din 2000 conține aproximativ 3.000 de articole și peste 3.300 de imagini. Enciclopedia a fost alcătuită de Bogdan Pătruț.\n\nIstoric \nIdeea de a realiza o enciclopedie multimedia despre spațiul românesc a venit în 1997, o dată cu scrierea cărții \"Aplicații în Visual Basic\" (Editura Teora, 1998-2003), unde a fost prezentată o aplicație simplă care implementa un interpretor simplu pentru un limbaj de marcare, asemănător cu HTML, dar cu mult mai simplu. După publicarea cărții, programul în Visual Basic a fost dezvoltat încetul cu încetul, până a apărut nevoia unei structurări a informației mult mai eficient, deoarece cantitatea de informații creștea permanent. La sfârșitul anului 1999, Rocarta 2000 devenea funcțională și era, probabil, prima enciclopedie de acest gen realizată în România, la vremea aceea prezentată pe postul național de televiziune și în unele ziare.\nDeși nu era terminată, Rocarta era funcțională și cuprindea suficiente articole, așa încât să concureze lucrări similare tipărite, precum și albume de imagini în care s-au investit mai mulți sau mai puțini bani.\n\nDupă emisiunea TV realizată de TVR Iași (Irina Păcurariu, Carmen Olaru) și prezentată de TVR 1 și TVR internațional, și-au manifestat interesul de a achiziționa Rocarta, plătind integral drepturile de autor, atât Departamentul pentru relații cu românii de peste hotare, cât și alte servicii guvernamentale, dar totul a fost lăsat baltă, din motive de inerție sau diverse alte motive.\nLucrarea a fost prezentată și în cadrul unui târg de sofware educațional organizat de Casa Corpului Didactic din Cluj-Napoca și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Cluj-Napoca, iar în Revista CD-Forum a fost prezentat un serial de articole care au avut ca subiect enciclopedia Rocarta.\nMajoritatea celor care au achiziționat Rocarta sunt români de peste hotare dornici să aibă în casele lor un mic simbol \"software\" al românismului.\n\nPrezentare generală \n\nEnciclopedia multimedia Rocarta este realizată după formatul enciclopediei multimedia Encarta, a firmei Microsoft. Astfel, articolele sunt grupate pe domenii, un același articol putând face parte din mai multe domenii. De exemplu, articolul Mircea Eliade face parte din domeniile București, Literatura română, Cultura română și Academia Română. Domeniile sunt și ele considerate articole. Enciclopedia cuprinde mai multe domenii precum cele enumerate deja, iar fiecare județ al țării este considerat domeniu, deoarece enciclopedia prezintă multe informații de natură geografico-turistică. Articolele sunt însoțite de explicații, preluate din diferite surse de informare, ca dicționare enciclopedice sau ghiduri turisitice. Majoritatea articolelor sunt însoțite de imagini, multe au înregistrări sonore sau video asociate. Există și o galerie de sunete, una de imagini și una de videoclipuri, car pot fi accesate separat. De asemenea, programul are și alte funcții, precum cea de determinare a distanțelor dintre două localități, precum și de verificare a cunoștințelor acumulate răsfoind enciclopedia. Există posibilitatea de a găsi informații și despre alte articole, care nu au intrare directă în enciclopedie, dar pot fi regăsite cu ajutorul unei căutări extinse, prin legăturile acestora cu alte articole din enciclopedie. Datele aplicației ocupă aproximativ 600 MB, având 50 de filme AVI și 120 de fișiere WAV comprimate. Cel care răsfoiește enciclopedia Rocarta va descoperi multe secvențe video document, cu regii ai României (Ferdinand I, Carol I, Regina Maria), cu oameni politici (Nicolae Titulescu, Nicolae Ceaușescu) sau de cultură (Nicolae Iorga, Constantin Brâncuși), cu mănăstiri (Voroneț, Sucevița), precum și o serie de înregistrări sonore document, cu voci ale unor personalități ale lumii literare (Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, George Călinescu ș.a.).\n\nLegături externe \n Situl enciclopediei la Edusoft\n Rocarta Online\n Curriculum vitae al autorului, Bogdan Pătruț\n\nEnciclopedii românești\nEnciclopedii online\nEnciclopedii din secolul al XX-lea\nFondări în 1999" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ai detalii despre Muzică?" }, { "from": "assistant", "value": "Muzica (din gr. mousikē) este arta combinării notelor în succesiune și simultan într-o formă plăcută estetic, organizarea ritmică a acestor note și integrarea lor într-o lucrare completă.\n\nInstrumente muzicale \n\nInstrumentele muzicale sunt utilizate în interpretarea compozițiilor muzicale și sunt de obicei clasificate în patru mari grupe tradiționale: cu coarde, suflători din lemn, suflători din alamă și instrumente de percuție, la care se adaugă suflători cu structură complexă și instrumentele electronice. Acestea se folosesc pentru a crea muzica, fiind făcute din plastic, sârmă, pânză etc.\n\nGenuri muzicale \n\nExistă numeroase clasificări ale genurilor muzicale: vocal și instrumental, sacru și laic, cult și comercial („de consum”), rock, de origine afro-americană, muzică electronică etc.\n\nIstoria muzicii \n\n Antichitate: s-au păstrat puține exemple de compoziții. Acestea sunt bazate pe moduri. Instrumentele reprezentative ale Greciei Antice sunt lira (cu care este reprezentat Apollo) și aulos (vedeți figura). Pitagora (aprox. 570 î.Hr. - 495 î.Hr.) a considerat că esența muzicii este dată de raporturi de numere simple proporționale cu lungimea coardelor monocordului pentru diferite note.\n Evul Mediu (500-1400): cântul bizantin și gregorian domină discursul muzical. Leonin, un compozitor asociat cu catedrala Notre Dame din Paris, a organizat aproximativ în anul 1200 primul cor pe mai multe voci. Pentru următorii 400 de ani acesta a fost principalul mod de exprimare muzicală. Instrumentele muzicale importante au fost orga (inițial portabilă, de proveniența bizantină) și lăuta (utilizată în muzica laică, de exemplu de trubaduri). \n Renaștere (1400-1600): muzica vocală corală domină. Vocile sunt combinate în feluri din ce în ce mai complicate. Cântul gregorian stă la baza unei voci, nu a întregii compoziții polifonice. \n Baroc (1600-1750): muzica rămâne polifonică, dar devine tonală (se trece de la moduri la game). Instrumentele din familia viorii sunt perfecționate și muzica instrumentală se dezvoltă mult. În tradiția vocală apare opera. Jean-Philippe Rameau (1683-1764) a considerat că esența muzicii constă în combinarea vibrației coardelor cu o frecvență invers proporțională cu lungimea acestora.\n Perioada clasică și romantică (1750-1910): muzica rămâne tonală, dar devine omofonă. Pianul capătă o importanță deosebită. \n Secolul XX: Noi experiențe muzicale atonale, neoclasicism, jazz, blues, rock, etc. La începutul secolului al XX-lea, Ernst Kurth (1886-1946) a propus idea conform căreia muzica este în primul rând o senzație psihologică. \n\nÎn România au fost compuse imnuri la mănăstirea Cozia în secolele al XIV-lea și al XV-lea. Muzica laică a fost cultivată din secolul al XVII-lea la curțile domnești din București și Iași. Conservatorul de Muzică și Declamație, cu filiale la București și Iași, a fost înființat în anul 1864.\n\nEducația muzicală\n\nEstetică muzicală\n\nNotație muzicală\n\nAnaliză muzicală\n\nNote\n\nBibliografie \n The Harvard Dictonary of Music, Harvard University Press, ediția a 4-a, 2003.\n The New Grove Dictionary of Music and Musicians, Macmillan Publishers Ltd., 2001.\n The Oxford Dictonary of Music, Oxford University Press, 2008\n\nLectură suplimentară \n Mică enciclopedie muzicală, Iosif Sava, Luminița Vartolomei, Editura Aius, Craiova, 1997\n Dicționar universal de muzică, Jean Lupu, Editura Litera, 2008 - recenzie\n O istorie a muzicii universale: De la Orfeu la Bach. 1, Ioana Ștefǎnescu, Editura Fundației Culturale Române, 1995\n O istorie a muzicii universale: Opera romantică de la Rossini la Wagner, Ioana Ștefănescu, Editura Fundației Culturale Române, 1995\n\nLegături externe \n Creierul muzical, 4 martie 2008, Cecilia Stroe, Descoperă\n Sunete tămăduitoare: terapia prin muzică, 1 iunie 2011, Descoperă\n Oamenii primitivi erau interesați de muzică, 4 iulie 2008, Descoperă\n Efectele muzicii , 5 decembrie 2008, Andreea-Raluca Neagu, Ziarul Lumina" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ai despre Iris (formație românească)?" }, { "from": "assistant", "value": "Iris este o formație românească de muzică rock înființată în anul 1977 la București.\n\nDin prima componență au făcut parte: Nuțu Olteanu (chitară, vocal), Emil Lechințeanu (chitară bas) și Nelu Dumitrescu (baterie). Formația a trecut prin numeroase schimbări de formulă, cea mai reprezentativă fiind cea care a avut în componență cuplul de chitariști Nuțu Olteanu—Adrian Ilie, avându-l ca solist vocal pe Cristi Minculescu. La mijlocul anilor '80, după desprinderea mai multor dizidențe (Voltaj – 1982, Incognito – 1984), are loc cel mai spectaculos „transfer” din istoria rockului autohton, prin trecerea lui Nuțu Olteanu, Marti Popescu și Dan Bittman la Holograf.\n\nÎn perioada 1989–1994 componența formației vedea, cu mici variații, pe Ion „Nelu” Dumitrescu (baterie), Cristian Minculescu (voce), Doru „Boro” Borobeică (chitară bas), Valter Popa (chitară) si Dan Alex Sârbu (chitară).\n\nFormula formației în anii 2000 i-a inclus pe Valter Popa (chitară), Ion „Nelu” Dumitrescu (baterie), Doru „Boro” Borobeică (chitară bas), Cristian Minculescu (voce). Ca invitat permanent apare Relu Marin (clape).\n\nÎncepând din 3 septembrie 2012, Cristi Minculescu a părăsit formația după 32 de ani, în locul său fiind adus Tony Șeicărescu (ex–Direcția 5). Din iunie 2013, noul solist al trupei este Rafael, câștigătorul Festivalului European de Muzică – Malta – Valletta (2000), al Festivalului Callatis (Mangalia 2000) și al Festivalului de Interpretare și Creație de la Mamaia (2000). În 2015, Rafael își anunță plecarea, iar Cristi Minculescu revine în trupă. În 2017, Cristi Minculescu, Valter Popa și Doru Borobeică părăsesc formația. În 2020, Cristi Minculescu, Valter Popa și Doru Borobeică primesc în instanță dreptul de a folosi și ei numele de Iris.\n\nIstoria formației \nIstoria formației Iris se întinde pe o perioadă de peste trei decenii, timp în care formația a trecut prin diverse transformări (plecarea și venirea altor membri), diverse perioade istorice, fără însă a renunța la principiile sale, la visele și speranțele de libertate, nedezamăgindu-și niciodată fanii.\n\nÎnceputuri \nLa sfârșitul lui 1975 și începutul lui 1976, Emil Lechințeanu (chitară bas) , Nelu Dumitrescu (baterie) și Nuțu Olteanu (chitară solo) se hotărăsc să înființeze o formație rock. Numele ales este Iris. Urmează o perioadă de repetiții intense și un prim concert, în februarie 1977, la Clubul de la ora 7.\n\nUrmează marele concert din vara lui 1977 de la Sala Polivalentă din București, unde au cântat: Sfinx, Roșu și Negru, Catena, Progresiv TM, F.F.N. (Formația fără nume). La acest concert au cântat și cei de la Iris, chiar dacă nu apăreau în afiș. Totuși cei 10.000 de spectatori sunt încântați de evoluția lor, deși nu se bucurau de succesul concurenților de la Holograf.\n\nDate importante \n\n 1976 – Emil Lechințeanu (chitară bas) și Nelu Dumitrescu (baterie) si Nuțu Olteanu (chitară solo), fondează Iris.\n 1979 – Prima apariție discografică, pe compilația Formații de muzică pop 3, cu piesa lui Emil Brando – „Corabia cu pânze”, avându-l ca vocalist pe Ioan Jecan. În această perioadă colaborează cu Sorin Chifiriuc (Domino, Sfinx).\n 1980 – relansarea trupei în formula Adrian Ilie, Anton Hașiaș, Nicky Dinescu, Cristian Minculescu\n 1984 – Iris, primul album de heavy metal din România, considerat de mulți fani drept cel mai bun produs al formației\n 1986 – stabilirea componenței actuale, prin venirea lui Valter Popa și a lui Doruleț Borobeică\n\n 1987 – apare Iris II\n 1988 – Apare Iris III – Nu te opri!. Anul 1988 a fost unul foarte agitat pentru formație. Grupul este suspendat, Iris fiind considerat la momentul respectiv un „adversar” periculos al regimului și totodată un exemplu negativ pentru tineretul României comuniste.\n 1990 – Instrumentele formației sunt distruse într-un incendiu.\n 1991 – Apare Iris IV.\n\n 1993 – Apare Iris V, albumul considerat cel mai puternic influențat de genul heavy metal.\n 1996 – Formația semnează un contract valabil pe șase ani cu Zone Records, una dintre clauze fiind producerea a cel puțin un album nou în fiecare an; primul rezultat al noii colaborări este discul Lună plină.\n 1997 – În 17 octombrie are loc la Sala Polivalentă un concert aniversar, cu ocazia căruia sunt invitați cei mai mulți dintre foștii componenți. \n 2000 – Este desfășurat proiectul Iris Athenaeum, unde un număr de piese sunt reorchestrate prin colaborarea cu o orchestră filarmonică.\n 2002 – Apariția albumului Mătase albă coincide cu jubileul Iris 25 de ani. Discul include colaborarea cu Mick Box și Bernie Shaw, membrii ai formației britanice Uriah Heep. (Este lansat cu această ocazie Lady in black, cu versurile cântate în două limbi, română și engleză.)\n 2003 – Cvadruplul album I.R.I.S. 4Motion include proiecte solo ale celor patru membri, susținute și de un turneu național.\n 2005 (decembrie) – apare Iris Maxima\n 2007 – În iulie, formația cântă în deschiderea concertului Rolling Stones, iar pe 5 octombrie are loc sărbătorirea a 30 de ani de existență, printr-un concert extraordinar pe Aeroportul Băneasa, ocazie cu care se lansează un dublu compact disc, intitulat Cei ce vor fi.\n 2007 (6 octombrie) – Membrii Iris sunt decorați cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler pentru promovarea rockului timp de treizeci de ani.\n 2009 (8 octombrie) – Formația susține la Sala Polivalentă din București primul mare concert după operația de transplant de ficat suferită de Cristi Minculescu. Biletele s-au epuizat cu mult înainte de data concertului, în sală fiind prezenți peste 7000 de fani. Cu ocazia acestui spectacol a fost lansată și Integrala Iris, practic un box-set cuprinzând toată discografia trupei, în ambalaj nou și remasterizată.\n 2010 (16 mai) – Iris concertează în deschiderea show-ului pe care AC/DC îl susține la București.\n 2010 (21 noiembrie) – Iris a lansat albumul 12 porți; în cadrul unui concert care a avut loc la Sala Palatului din București.\n 2012 (22 iunie) – Iris a susținut un concert aniversar în Piața Constituției, ce a marcat și lansarea albumului Iris 35. Spectacolul a cuprins proiecții multimedia cu istoricul formației, iar soprana Felicia Filip a cântat alături de Iris melodia „De vei pleca” \n 2012 (2 septembrie) – Solistul Cristi Minculescu se desparte de trupă, după un ultim concert ce a avut loc la Castelul Bánffy de la Bonțida. În locul său urmează să cânte Tony Șeicărescu, fost membru în Direcția 5.\n 2013 (25 iunie) – Solistul Tony Șeicărescu pleacă din trupă, pe fondul neînțelegerilor cu Nelu Dumitrescu, locul său fiind luat de Rafael (Cătălin Paul Ciubotaru).\n 2015 (22 aprilie) – Cristi Minculescu revine în trupa Iris. Formația va activa o perioadă sub numele Cristi Minculescu & Iris.\n 2017 (8 iulie) – Cristi Minculescu, Valter Popa și Doru Borobeică părăsesc formația. Liderul trupei, toboșarul Nelu Dumitrescu, anunță că trupa își va continua drumul cu o nouă formulă: Costi Sandu (solist vocal), Nuțu Olteanu (chitară solo), Alin Moise (chitară solo), George Costinescu (bas), Relu Marin (claviaturi), Nelu Dumitrescu (baterie) și Cristi Lucian Dumitrescu – fiul lui Nelu (baterie).\n 2017 (21 septembrie) – este lansată prima piesă Iris în noua componență, „Poți spune orice”, care marchează începutul unei noi etape în istoria grupului și reprezintă prima colaborare între Iris și casa de discuri MediaPro Music. Melodia este însoțită de un videoclip lansat la 15 octombrie. \n 2017 (27 octombrie) – are loc concertul aniversar Iris 40 de ani la Berăria H din Capitală, avându-l ca invitat pe Dan Bittman de la Holograf.\n 2018 (aprilie–mai) – chitaristul Alin Moise părăsește grupul și este înlocuit de tânărul Andrei Bălașa. Trupa cântă în deschiderea concertului formației britanice Foreigner (Sala Palatului, București, 7 mai).\n 2018 (23 octombrie) – are loc concertul de lansare al albumului Lumea toată e un circ, apărut după o pauză discografică de șase ani și reprezintând primul album Iris pe care nu se regăsește vocea lui Cristi Minculescu.\n 2019 (19 martie) – la Berăria H din București are loc Led Zeppelin Experiment Show, un concert cu piese din repertoriul Led Zeppelin. Ulterior, Andrei Bălașa și George Costinescu părăsesc formația, fiind înlocuiți de Matei Cioca (chitară) și Daniel Moroiu (bas).\n 2019 (22 noiembrie) – la aproximativ un an de la lansarea albumului Lumea toată e un circ, este organizat, la Circul Metropolitan București, spectacolul conceptual cu același nume. Evenimentul presupune colaborarea între o formație rock și personalul circului, cu participarea mai multor invitați. Piesele vechi și noi Iris sunt însoțite de efecte speciale, proiecții video, jocuri de lumini și sunet. Concertul este filmat de TVR în vederea realizării unui DVD.\n 2020 (17 iulie) – este lansată piesa single „Un alt format”, însoțită de un videoclip. Muzică le aparține lui Jan Kennet Bingegard și Jan Lund, iar versurile sunt scrise de solista Eliza Manda, cea care a fost invitată în concertul de la Circul Metropolitan București din noiembrie anul precedent. „Un alt format” este prima piesă lansată sub titulatura Iris Nelu Dumitrescu, după ce s-a stabilit în justiție că vor exista două trupe Iris.\n 2021 (13 iulie) – are loc la Zalău primul concert Iris Nelu Dumitrescu cu basistul Tibi Duțu integrat în formulă. Acesta l-a înlocuit pe Daniel Moroiu, iar în trecut a mai activat în formațiile: Mike Godoroja & Blue Spirit, Dinfier, Maddriven, Magica, Old No. 7, Corneliu Stroe Bluejazz Band, Euxin, Creston și Stress.\n\nSigla formației\n\nComponențe\n\nEvoluția componențelor\n\nDiscografie \n „Corabia cu pânze”, „Țara adevărului”, „Lumina zilei”, „Ape curgătoare” („Rodul pământului”) (demo, arhiva TVR, august 1977)\t \n „Mă întorc acasă” (demo, arhiva Electrecord, 1978)\t \n „Corabia cu pânze” (prima apariție discografică a formației, pe compilația Formații de muzică pop 3, 1979)\t \n „Cine mă strigă în noapte?”, „Valuri”, „Călătorul”, „Speranța”, „Pământul îl cuprind”, „Fug cu timpul” (demo, arhiva Radio, 1980) — compoziții de Adrian Ilie\n „Noaptea” (demo, arhiva Electrecord, 1981)\n „Întâmplare simplă”, „Balada blondelor iubiri”, „Elegia treptelor”, „Miraj de iarnă” (demo, arhiva Radio, 1982) — solist vocal și compozitor: Nicu Alifantis\n „Vrem pace pe pământ” (demo, arhiva Electrecord, 1982) — solist vocal: Păunița Ionescu\n „Cei ce vor fi”, „Aceasta-i întrebarea”, „Trenul fără naș” (demo, arhiva Electrecord, 1982)\t \n „Aceasta-i întrebarea” (înregistrare live, Cenaclul Flacăra, 1983)\n Iris I (1984) — Este albumul de debut al formației, înregistrat în 1983 și lansat de casa de discuri unică, Electrecord. La momentul publicării lui, Cristi Minculescu cânta deja în Trupa Totuși (cu Andrei Păunescu). Albumul poate fi considerat ca fiind o lucrare „disidentă”, pentru piesele „Trenul fără naș” (pe versuri de Adrian Păunescu: „Hei, hei, nașule / Dă-te dumneata-ntr-o haltă jos!”) și „Cei ce vor fi” (compusă de chitaristul Florin Ochescu încă din perioada în care acesta cânta în trupa Monolit, semnatarul versurilor este poetul Mircea Dinescu, el însuși considerat la vremea respectivă disident).\n „În calea norilor”, „Daruri omului bun” („Albina”), „Sub semnul fulgului de nea” (demo, arhiva Radio, 1984) — solist vocal: Dan Bittman\n „Doar pacea” (demo, arhiva Radio, 1986) — prima variantă a piesei „Lumea vrea pace”\n Iris II (1987) — Coperta discului, îndrăzneață pentru acele vremuri, îl prezintă pe chitaristul Angus Young (AC/DC), grafica fiind semnată de Alexandru Andrieș. Albumul cuprinde „Strada ta”, melodie de mare succes a formației. Pe album apare și piesa „Lumea vrea pace” (influențe Judas Priest, reprezentând un compromis pe care l-au urmat toate discurile românești de muzică rock în anii optzeci, după instalarea mișcării punk în vestul european.\n Iris III – Nu te opri! (1988) — Include cunoscuta piesă „Floarea de Iris”, înregistrată din pricina temerilor că formația urma să fie interzisă, în condițiile în care erau primite tot mai multe avertizări de acest fel. Formația a fost, într-adevăr, suspendată pe termen nelimitat în urma unui concert la Miercurea Ciuc, dar în urma intervențiilor insistente ale unor apropiați ai formației, revenirea pe scenă se produce. În schimb, „Floarea de Iris” devine un imn al formației. Programată ca ultimă piesă a discului, omonima „Nu te opri” este o compoziție a pianistului Romeo Vanica (membru al formației Mondial în anii șaizeci).\n Iris IV (1990) — Disc înregistrat în perioada decembrie 1989–ianuarie 1990, de altfel primul album Iris produs după Revoluție. Albumul oferă fanilor și o reimprimare a baladei rock „Cine mă strigă în noapte?”, compusă de chitaristul Adrian Ilie în 1980.\n Iris 1993 (1993) — Albumul dispune de cele mai agresive versuri, comparativ cu discurile produse anterior de formație. Albumul, de altfel, se remarca cu noul chitarist Dan Alex Sârbu care contribuie la compunerea pieselor „Harley-Davidson”, „Suflete de gheață” și „Iris, nu pleca”. Ca și la albumul precedent se realizează o nouă reimprimare a pieselor mai vechi neapărute până atunci și anume melodia „Valuri”, compusă de același Adrian Ilie în 1980.\n The Best of Iris (1993) — Conține toate piesele albumelor Iris I și Iris IV (excepție făcând numai piesa „Rock and Roll”). Reprezintă ultimul material Iris produs de Electrecord și primul compact disc din catalogul formației.\n Lună plină (1996) — Marchează începutul unei noi perioade pentru formație, fiind și primul disc produs de către casa de discuri Zone Records. Este lansat pe 13 decembrie 1996 la Sala Polivalentă din București, ocazie cu care soprana Felicia Filip își face prima dată apariția alături de formație, cântând împreună piesa „Baby”. Albumul conține de altfel reimprimarea piesei „Călătorul”, într-o variantă mai „heavy”, față de înregistrarea originală din 1980, care are influențe blues. „Călătorul” reprezintă ultima piesă compusă de Adrian Ilie și care a fost refăcută de formația Iris, după plecarea acestuia în SUA din 1988.\n Iris 20 de ani (1997) — Album live înregistrat la Sala Polivalentă în data de 17 octombrie 1997. Primul album live imprimat vreodată în România și apărut sub formă de compact disc. Concertul oferă o performanță de excepție, cuprinzând, între altele, și piese mai rar cântate în concerte cum ar fi „Speranța” și „Pământul îl cuprind” – melodii compuse de Adrian Ilie care nu au mai văzut și alte realizări de studio, la fel cum s-a întâmplat cu „Valuri”, „Cine mă strigă în noapte?” sau „Călătorul”.\n\n Mirage (1998) — Discul este recompensat cu premiul pentru cel mai bun album rock al anului. Producția este una elaborată, aducând sonorități noi pentru formație. Versurile pun în discuție problematica degradării societății.\n Casino (1999, maxi-single) — Include versiuni cover după formațiile Led Zeppelin, Bad Company, Thin Lizzy.\n Iris 2000 (1999) — Pe disc apare, între altele, o variantă reorchestrată a piesei „Strada ta”, în timp ce „Ultima toamnă” este refăcută într-o versiune acustică.\n De vei pleca... (2000, maxi-single) — Material realizat împreună cu Felicia Filip. Conține patru piese bonus, înregistrate live, între care și două preluări după Led Zeppelin.\n Iris Athenaeum (2000) — Colecție de piese din concertul live cu același nume, care a avut loc la Sala Palatului. Pe lângă membrii formației, în concert au mai participat: Felicia Filip, Johnny Răducanu, Florentin Milcoff, Adrian Pintea, Ovidiu Lipan Țăndărică ș.a. Concertul este editat și lansat pe dublu CD, iar apoi, în 2001, pe DVD, fiind primul material discografic în România lansat pe acest suport.\n Da, da, eu știu! (2002, maxi-single) — Un disc care pregătește viitorul album, Mătase albă. Pe lângă piesa omonimă, figurează aici și „Lumina zilei” și câteva piese live, înregistrate într-un concert susținut la Brașov în 1997: „Nu vor (să meargă pe sârmă)”, „Nelu-minat” (solo de baterie), „Pe ape” și „Floare de Iris”.\n Mătase albă (2002) — Lansarea albumului s-a desfășurat la 27 septembrie, pe Aeroportul Băneasa, în cadrul concertului aniversar „Iris 25 de ani—Mătase albă”. Recitalul este susținut alături de formația britanică Uriah Heep. Albumul conține o variantă refăcută a piesei „Lady in Black” din repertoriul Uriah Heep, la înregistrări participând și doi dintre membri: Bernie Shaw (vocal) și Mick Box (chitară).\n\n I.R.I.S. 4Motion (2003) — Reprezintă un box-set de patru CD-uri. Fiecare inițială este atribuită unui membru, în următoarea ordine: Boro – I.novator, Valter – R.ealist, Nelu – Î.nvingător și Cristi – S.entimental. Discul lui Cristi este înregistrat live unplugged la Teatrum Mundi din București. Cu prilejul acestui proiect, formația bifează încă o premieră în industria muzicală românească, anume primul album cvadruplu.\n Iris Maxima (2005) — Este lansat pe 10 decembrie la Sala Polivalentă.\n Cei ce vor fi (2007) — Dublul album este lansat pe 5 octombrie la Aeroportul Băneasa, în cadrul concertului aniversar „Iris 30 de ani”. Cele două CD-uri cuprind colaborări cu nume sonore ale scenei muzicale românești, precum Felicia Filip, Maia Morgenstern, Nicu Covaci, Adrian „Artan” Pleșca, Tudor Chirilă, Mihai „Mike” Godoroja, Adrian Despot, Vlad Miriță, Florin Chilian, corul Accustic, Nuțu Olteanu, Abis, Voodoo, Trooper, Cezar Popescu, Adrian Pintea.\n Muzică de colecție, Vol. 22 – Iris (2007) — Compilație distribuită gratuit împreună cu Jurnalul Național (8 octombrie).\n Legenda merge mai departe (2009) — Compilație distribuită gratuit împreună cu Adevărul (8 aprilie).\n 12 porți (2010) — Albumul a fost lansat în cadrul unui concert la Sala Palatului din București.\n O lume doar a lor – 35 de ani (2012) — Album lansat cu ocazia aniversării a 35 de ani de activitate, moment marcat printr-un concert multimedia în Piața Constituției pe 22 iunie 2012. Jumătate din material este reprezentat de piese noi, cealaltă jumătate de hit-uri mai vechi, reimprimate. Materialul marchează și revenirea la Iris a lui Mihai Alexandru (de data aceasta în calitate de producător), precum și semnarea unui contract cu casa de discuri Cat Music.\n „E magic” (single, 2012) — solist vocal: Tony Șeicărescu\n „Baby”, „Inocența ta”, „Vis cu stele” (reînregistrări, 2012) — solist vocal: Tony Șeicărescu\n „Noaptea”, „Strada ta”, „Floare de Iris”, „Baby”, „Somn bizar”, „Inocența ta”, „Păstrează-mă-n inima ta” (reînregistrări, 2013–2014) — solist vocal: Rafael (Cătălin Paul Ciubotaru). \n „Din alb în alb” (single, 2013), „Allez Allez”/„Hai, România!” (single, 2014) — solist vocal: Rafael (Cătălin Paul Ciubotaru).\n Lumea toată e un circ (2018) — Materialul a apărut la MediaPro Music și reprezintă primul album compus și înregistrat fără participarea lui Cristi Minculescu, Doru Borobeică și Valter Popa. Solist vocal este Costi Sandu. Se colaborează cu actorul Bogdan Stanoevici.\n „Manifest” (single, 2017), „Învingători” (single, 2018), „Unde inima mea bate” (single, 2019, feat. Pacha Man), „Amintiri” (single, 2019), „Subteran” (single, 2020) — piese lansate de aripa Iris Cristi Minculescu, Valter & Boro (piesa „Învingători” a apărut sub titulatura de grup Bună Seara, Prieteni!).\n „Un alt format” (single, 2020) — piesă lansată de aripa Iris Nelu Dumitrescu.\n Zodiac (2022) — Album lansat la MediaPro Music de aripa Iris Nelu Dumitrescu, al doilea după scindare.\n „Mă întorc acasă” (single, 2023) — piesă lansată de aripa Iris Cristi Minculescu, Valter & Boro, împreună cu Felicia Filip.\n\nMateriale video\n Iris Digital Athenaeum (DVD/VHS, 2001)\n Iris Aeterna – Dăruind vei dobândi (DVD, 2010)\n\nAlbume tribut\n Trooper: Gloria – Tribut pentru Iris (EP, 2006)\n\nNote\n\nBibliografie \n Ghiu-Caia, Miron. Iris. Spectacolul abia începe, Editura Humanitas, București, 2003. ISBN 973-50-0477-1\n Ionescu, Doru. Club A - 42 de ani. Muzica tinereții tale (ediția I), Editura Casa de pariuri literare, București, 2011. ISBN 978-606-8342-02-3\n Caraman Fotea, Daniela și Nicolau, Cristian. Dicționar rock, pop, folk... remix (ediția a II-a), Editura Humanitas Educațional, București, 2003. ISBN 973-50-0355-4\n Ionescu, Doru. Timpul chitarelor electrice. Jurnal de călătorie în arhiva TVR (Vol. 1, ediția I), Editura Humanitas Educațional, București, 2006. ISBN 973-689-063-5\n Stratone, Nelu. Rock sub seceră și ciocan, Editura Hyperliteratura / Ariergarda, Timișoara, 2016. ISBN 978-606-93821-9-6\n\nLegături externe \n Iris Nelu Dumitrescu – Site oficial\n Iris Nelu Dumitrescu – Pagina oficială Facebook\n Iris Cristi Minculescu, Valter & Boro – Pagina oficială Facebook\n Rockmania.net – Fansite Iris\n Discografia formației Iris pe site-ul Discogs\n Un triumf numit Iris, Formula AS, nr. 438/2000\n Aniversare: Iris - 25 de ani: \"La Mulți Ani, prieteni!\", Formula AS, nr. 536/2002\n Povestea de 35 de ani a trupei Iris, 2 noiembrie 2011, Evenimentul zilei\n Iris, o iubire fără sfârșit, 13 martie 2006, Cătălina Iancu, Jurnalul Național\n Aniversare: Iris - 25 de ani \"La Mulți Ani, prieteni!\", Iulian Ignat, Formula AS, nr. 698/2005\n\nInterviuri\n \"Avem o energie extraordinară și cântăm mai bine ca acum 15 ani\", Iulian Ignat, Formula AS, nr. 361/1999\n 25 de ani de \"Formula... Unu\", Formula AS , nr. 502/2002\n VIDEO „E normal să nu mai fim unica supapă de distracție“, 18 noiembrie 2010, Ruxandra Grecu, Adevărul\n Valter Popa, chitaristul de la Iris: \"Prima mea chitară era din tablă și semăna cu o tigaie\", 13 decembrie 2011, Evenimentul zilei\n Cristi Minculescu vorbește despre albumul IRIS 35 de ani, 12 aprilie 2012, Info Music\n\nFondări în 1977\n \nFormații rock\nFormații hard rock\nFormații rock românești\nFormații românești\nFormații rock din București" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile importante despre Enciclopedie?" }, { "from": "assistant", "value": "O enciclopedie este un compendiu lexicografic, scris în mod sistematic, al cunoștințelor umane.\n\nAcest termen vine din greacă: εγκύκλιος παιδεία, enkylios paideia („într-un cerc al cunoașterii”).\n\nEnciclopediile pot fi generale, conținând articole din toate domeniile (ex: Encyclopædia Britannica) sau pot fi specializate doar pe un anume domeniu (ex: enciclopedii de muzică, fizică, etc.). În afară de acestea mai există și enciclopedii cu o varietate de domenii dintr-o singură țară sau cultură (ex: Marea Enciclopedie Sovietică sau Rocarta).\n\nLucrări enciclopedice s-au făcut în mare parte din istoria omenirii, dar termenul de enciclopedie nu a fost utilizat înainte de secolul XVI.\n\nPrimele lucrări enciclopedice \nScriitori din antichitate (ex: Aristotel) au încercat să creeze o lucrare care să cuprindă toată cunoașterea umană din acea vreme. Un exemplu este Naturalis Historia de Pliniu cel Bătrân.\n\nFaimoasa Enciclopedie Britanică a avut un început modest, între 1768 și 1771 au fost publicate trei volume. Poate cea mai cunoscută enciclopedie a acelor vremuri a fost Enciclopedia Franceză, enciclopedie editată de către Jean Baptiste le Rond d'Alembert și Denis Diderot, fiind terminată în 1772, având 28 de volume, 71.818 articole și 2.885 de ilustrații.\n\nEnciclopedii pentru copii \nAstăzi, o sumedenie de enciclopedii bazate pe multe subiecte au fost tipărite. Acestea există și în format pentru copii, având nume ca mica enciclopedie a copiilor sau prima mea enciclopedie.\n\nVezi și \n Enciclopedism\n Lexicon\n Wikipedia\n\nBibliografie \n DEX-1996, pag. 340.\n\nLegături externe \n\n Cum a aparut prima enciclopedie din lume, 1 iulie 2013, Victor Pitigoi, Ziare.com" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații ai disponibile despre Wikipedia?" }, { "from": "assistant", "value": "Wikipedia (pronunțat în română sau , iar în engleză ) este o enciclopedie generală, disponibilă pe Internet în mai multe limbi, având conținut ce poate fi utilizat liber și dezvoltat de oricine. Este dezvoltată prin colaborarea voluntară a unui mare număr de persoane și administrată de fundația non-profit Wikimedia. Face parte din fenomenul numit Web 2.0.\n\nPrefixul din denumirea Wikipedia se referă la metoda „wiki” de a edita pagini de web în colaborare, o metodă simplă și rapidă care permite participarea unui mare număr de persoane la redactarea aceluiași material. În limba hawaiiană wiki wiki, scris și wiki-wiki, înseamnă „iute-iute”.\n\nProiectul a început în limba engleză la 15 ianuarie 2001 la inițiativa lui Jimmy Wales și Larry Sanger. Ediția în limba engleză, cea mai dezvoltată dintre versiuni, a depășit în anul 2007 pragul de 2 milioane de articole, iar numărul de articole în toate limbile a depășit 9 milioane. Ediția în limba română are în prezent aproximativ de articole. Ulterior noi proiecte au început să construiască Wikipedia în alte limbi, în prezent existând peste 200 de proiecte, dintre care circa 100 sunt active.\n\nWikipedia folosește software liber, fiind inspirată de ideile lui Richard Stallman, fondator al Free Software Foundation, probabil primul care a propus existența unei enciclopedii complet libere.\n\nAcelași nume, Wikipedia, desemnează și site-ul Wikipedia.org, unde se pot accesa articolele scrise în cadrul proiectului și unde voluntarii participă la dezvoltarea lui.\n\nIstorie\nWikipedia a fost descrisă ca o Enciclopedie Galactică (Encyclopedia Galactica) încă de la începutul istoriei sale (din 2005). Aceste comparații au fost făcute atât cu versiunea lui Isaac Asimov, cât și cu versiunea lui Douglas Adams, datorită gamei sale cuprinzătoare.\n\nAutori \n\nLa scrierea articolelor din Wikipedia poate contribui oricine. Pentru a modifica articolele sau a adăuga altele noi nu este necesară nicio identificare a persoanelor și nicio verificare a competenței lor. În general, acest caracter liber al proiectului este privit cu suspiciune, întrucât este greu de imaginat că în urma unui astfel de proces neîngrădit se poate crea o lucrare enciclopedică de calitate. Vizitatorii sitului Wikipedia întreabă adesea: „Bine, dar atunci orice neștiutor sau răuvoitor poate să scrie în articole absolut orice! Mai mult, oricine poate să șteargă contribuțiile valoroase făcute de alții! Nu e periculos?” Deși într-adevăr articolele sunt uneori vandalizate de răuvoitori, modificările operate sunt permanent supravegheate de către comunitatea de utilizatori, care în timp s-au organizat și, pe lângă activitatea de dezvoltare continuă a proiectului, reușesc și să facă față atacurilor. Imediat ce apare o modificare nepotrivită, ea este anulată iar persoana respectivă avertizată, totul petrecându-se de obicei într-un interval de câteva minute. În plus administratorii sitului au și posibilitatea de a bloca accesul la editare al răuvoitorilor.\n\nPrintre contribuitori se află oameni din toate părțile lumii și toate categoriile de vârstă, singurele condiții fiind accesul la internet și dorința de a participa la scrierea unei enciclopedii. Desigur, sunt preferați editorii care cunosc suficient de bine un domeniu și care pot redacta articolele într-un stil propriu unei enciclopedii.\n\nWikipedia în limba română \n\nWikipedia în limba română (abreviată uneori „ro.wp”) a început în luna iulie 2003. Versiunile inițiale ale paginii principale și ale primelor articole au fost scrise pe 12 iulie. În 15 iulie Bogdan Stăncescu (cu numele de utilizator Gutza) a primit statutul de administrator și a început să traducă interfața din limba engleză. Tot el a făcut primele eforturi de atragere a contribuitorilor, adresându-se prin e-mail mai multor universități și Academiei Române. Aceste demersuri au fost curând remarcate de presă și au avut ca urmare publicarea unor articole de prezentare a Wikipediei.\n\nReferitor la începuturile Wikipediei în limba română, Bogdan Stăncescu a mărturisit următoarele:\n\nPe mine m-a încântat conceptul pe care l-am descoperit la Wikipedia în engleză și i-am întrebat pe cei de acolo cum aș putea să ajut la cultivarea site-ului în română. Am și acum răspunsul în arhiva de mailuri: «Oh, you just want to be a sysop? Done!» («Tot ce vrei este să fii un sysop? S-a făcut!»). Așa că m-am apucat de treabă. Am tradus toată interfața — neașteptat de mult de lucru și tot au scăpat niște greșeli pe care mi le-au semnalat contribuitorii mai târziu — și m-am pus pe scris articole care să dea o formă și o direcție site-ului.\n\nPână la sfârșitul aceluiași an Wikipedia în limba română avea deja nu mai puțin de 3.000 de articole și ocupa astfel locul 16 în clasamentul edițiilor Wikipediei. Proiectul s-a dezvoltat în continuare ajungând la 10.000 de articole la 13 decembrie 2004, 50.000 de articole la 5 ianuarie 2007, depășind 100.000 de articole la data de 11 ianuarie 2008. În prezent există aproximativ de articole la Wikipedia în limba română și circa de utilizatori înregistrați.\n\nDe-a lungul existenței sale Wikipedia în limba română s-a aflat în fața mai multor probleme. Astfel, crearea automată a unei serii de proiecte în alte limbi, pe baza standardelor internaționale, a dus printre altele la apariția unei Wikipedii în limba moldovenească, urmare a faptului că această limbă avea în standardul ISO 639 codurile mo și mol, separate de limba română. Acest proiect permitea inițial scrierea articolelor atât în alfabetul latin cât și în cel chirilic (forma moldovenească de dinainte de 1989), dar ca urmare a numărului foarte redus de articole funcționa în mare măsură ca un portal cu trimiteri spre Wikipedia în limba română. După numeroase și aprinse discuții proiectul a fost în cele din urmă înghețat în anul 2006, pe baza faptului că limba moldovenească și limba română sunt identice și că nu s-au găsit vorbitori nativi ai acestei limbi care să dorească să contribuie în alfabetul chirilic.\n\nÎn anul 2010 Wikipedia în limba română a trecut la utilizarea semnelor diacritice corecte din limba română, mai exact virgule sub ș și ț (care până atunci apăreau în mod greșit drept sedile). Acest proces a putut fi în mare măsură automatizat, astfel încât dacă cineva scrie sau caută cu diacritice greșite, acestea sunt acum corectate automat.\n\nLegislație \n\nÎn ciuda prejudecăților că Wikipedia în limba română ar trebui să se supună dreptului românesc, Fundația Wikimedia nu recunoaște altă legislație decât cea californiană și cea federală a SUA; fundația va da curs oricărei cereri de cooperare judiciară internațională în urma unui mandat judecătoresc recunoscut în statul California. Drepturile de autor românești sunt valabile pe Wikipedia deoarece ele sunt recunoscute ca urmare a tratatelor internaționale la care SUA este parte—sigur, ele sunt recunoscute în măsura în care legislația SUA le recunoaște, iar asta poate avea unele diferențe, în plus sau în minus, față de legislația în vigoare în România. Argumentul că Wikipedia în limba amhară ar fi supusă legislației Etiopiei s-a dovedit invalid; un administrator care a preferat legile Etiopiei (care condamnă homosexualitatea) politicilor Fundației Wikimedia (care interzic discriminarea homosexualilor) a fost blocat în mod permanent pe toate serverele Wikipediilor. Fundația nu recunoaște legile etiopiene și nu se supune lor. În mod similar, Wikipedia în limba persană nu se supune legislației Iranului, Wikipedia în limba chineză nu se supune legislației Chinei, iar Wikipedia în limba română nu se supune legislației României.\n\nWikipedia este proprietatea privată a Fundației Wikimedia.\n\nÎn cultura populară\nOlga Tokarczuk (Premiul Nobel pentru literatură) afirmă în romanul ei Rătăcitorii că Wikipedia este un proiect minunat, dar scriitoarea precizează că este imposibil ca să fie scrise toate cunoștințele umane și suma experiențelor umane. Însă unele afirmații pot induce în eroare, de exemplu „Oamenii pun pe Wikipedia tot ce știu ei” lasă impresia că Wikipedia s-ar baza pe cercetarea originală, nu pe cunoștințele culese din surse de încredere.\n\nNote\n\nVezi și \n Listă de Wikipedii\n Wikipedia:Wikipedist\n Wikipedia:Acoperire în presă\n\nLegături externe \n Situl oficial Wikipedia\n Lista Wikipediilor\n\n \nCuvinte-valiză" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt lucrurile esențiale despre Biologie?" }, { "from": "assistant", "value": "Biologia este știința naturală care se ocupă cu studiul vieții și al tuturor organismelor vii. Ca știință a vieții, biologia studiază organismele din punct de vedere structural, al proceselor chimice, al interacțiilor moleculare, al mecanismelor fiziologice, al dezvoltării și al evoluției. În ciuda complexității acestei științe, există doar câteva concepte simple care stau la baza acesteia, și anume teoria celulară, evoluția, genetica și homeostazia. Astfel, în teoria fundamentală a biologiei spune că celula este unitatea de bază a vieții, gena este unitatea de bază a eredității, iar evoluția este motivul pentru apariția sau extincția speciilor. Organismele vii sunt sisteme termodinamice a căror supraviețuire se bazează pe transformarea continuă a energiei și pe descreșterea entropiei locale, cu scopul menținerii homeostaziei (stării de echilibru intern a unui organism).\n\nTermenul a fost creat și introdus în știință in 1802 de către Jean-Baptiste de Lamarck și G. Treviranus și provine din cuvintele grecești βίος / bios, « viață » și λόγος / logos, « cuvânt, discurs, știință ». Cele mai vechi cunoștințe scrise din domeniul biologiei datează de la Aristotel și Teofrast. Dintre personalitățile biologiei mondiale putem aminti pe G.L.L. de Buffon, G. Cuvier, J.H. Fabre, Ernst Haeckel, Jean-Baptiste de Lamarck, Carl Linné, Charles Darwin, G.J. Mendel, Th. Schwann, H. de Vries, Alfred Russel Wallace, A. Weismann. În prezent, este una dintre materiile standard de învățământ în școli și universități de pretutindeni, iar peste un milion de articole sunt publicate anual într-un număr mare de jurnale din domeniul biologiei și medicinei.\n\nSubdomeniile sau ramurile biologiei sunt diverse și sunt definite în funcție de metodele de cercetare implicate și de sistemele biologice luate în studiu: biomatematica utilizează metode matematice cu scopul formulării unor modele cantitative, în timp ce biologia experimentală se bazează pe date empirice pentru validarea unor teorii propuse. Astfel, se dorește înțelegerea mecanismelor vieții, modului în care aceasta a apărut și a evoluat din materie anorganică, lipsită de viață, în urmă cu aproximativ 4 miliarde de ani în urmă și motivul pentru care sistemele biologice au continuat să crească în complexitate.\n\nIstorie\n\nApariția termenului \nTermenul biologie este derivat din cuvântul grecesc , bios, „viață”, la care s-a alipit sufixul , -logia, „studiu”. Versiunea în limba latină a termenului a fost utilizată pentru prima dată în anul 1736, când savantul suedez Carl Linnaeus (Carl von Linné) a folosit termenul biologi în lucrarea sa, Bibliotheca botanica. Termenul a reapărut în anul 1766 în lucrarea Philosophiae naturalis sive physicae: tomus III, continens geologian, biologian, phytologian generalis, realizată de către Michael Christoph Hanov, discipolul lui Christian Wolff. Prima variantă a termenului în limba germană, Biologie, a fost utilizat abia în anul 1771 în traducerea cărții lui Linné. În 1797, Theodor Georg August Roose a utilizat denumirea într-o prefață a cărții sale, Grundzüge der Lehre van der Lebenskraft. Karl Friedrich Burdach a folosit termenul într-un sens mai restrâns, indicând studiul ființei umane din punctul de vedere morfologic, fiziologic și psihologic (Propädeutik zum Studien der gesammten Heilkunst). Utilizarea modernă a termenului a fost implementată odată cu publicarea tratatului Biologie, oder Philosophie der lebenden Natur (1802–22) de Gottfried Reinhold Treviranus, care prevedea:\n\nObiectul cercetării noastre este reprezentat de diferitele forme și manifestări ale vieții, condițiile și legile care guvernează modul în care aceste fenomene au loc și cauzele pentru care acestea au avut loc. Știința care se ocupă cu aceste probleme va fi indicată sub denumirea de biologie [Biologie] sau doctrina vieții [Lebenslehre].\n\nÎnceputurile biologiei \nDeși biologia modernă a cunoscut o dezvoltare relativ recentă, științele pe care aceasta o includ și care sunt în relație cu aceasta au fost studiate încă din timpuri străvechi. Filozofia naturală a fost studiată începând încă din civilizațiile antice ale Mesopotamia, Egipt, the Indian subcontinent, and China. Totuși, biologia modernă cunoscută astăzi și modul de abordare al studiului naturii își regăsesc originea în Grecia Antică. În timp ce studiul formal al medicinei începe încă din timpul lui Hipocrate (cca. 460–370 î. Hr.), Aristotel (384–322 î. Hr.) a fost cel care a adus o contribuție extrem de însemnată la dezvoltarea biologiei. Cele mai importante lucrări publicate sunt Historia Animālium (Istoria Animalelor) și alte lucrări în care și-a prezentat viziunea naturalistă, iar ulterior a publicat lucrări mai empirice, care aveau ca punct central cauzalitatea biologiei și diversitatea vieții. Succesorul lui Aristotel, Teofrast, a realizat o serie de cărți în domeniul botanicii, care au rămas în istorie considerate drept cea mai importantă contribuție antică în domeniul studiului organismelor vegetale, chiar și până la finalul Evului Mediu.\n\nDeși conceptul biologiei ca domeniu separat de știință a apărut în secolul XIX, științele biologice își au originile din tradițiile medicinei și istoria naturală din Grecia și Roma antică și au fost mai dezvoltate în Evul mediu de vindecători musulmani, spre exemplu Al-Jahiz Avicenna, Avenzoar și Ibn al-Nafis. În timpul Renașterii și Evului Modern, cugetul biologic a fost revoluționat în Europa datorită interesului restaurat de empirism și descoperirea multor organisme noi. Andreas Vesalius și William Harvey au fost persoane proeminente ale acestei mișcări fiindcă au utilizat experimentări și observări atente cercetând fiziologia. Trebuie menționați aici și naturaliști cum ar fi Carl Linné sau Georges-Louis Leclerc de Buffon, care au început să clasifice organismele și fosilele precum și dezvoltarea și comportarea ființelor vii. Datorită dezvoltării microscopiei a fost descoperită lumea microorganismelor, punând bazele pentru teoria celulară. Importanța crescătoare a teologiei naturale, parțial un răspuns pentru filozofia mecanică, a susținut dezvoltarea rapidă a istoriei naturale.\n\nDupă cum s-a menționat, printre savanții din lumea Islamică medievală cu importanță asupra dezvoltării domeniului biologiei se numără al-Jahiz (781–869), botanistul Al-Dīnawarī (828–896), și anatomistul și fiziologul Rhazes (865–925). Medicina a fost studiată în special de către cărturarii islamici, care s-au bazat pe tradițiile filozofice grecești, în timp ce istoria naturală s-a bazat foarte mult pe gândirea aristoteliană.\n\nO contribuție extrem de însemnată, care practic a marcat începutul dezvoltării rapide a biologiei moderne, a fost dezvoltarea microscopiei realizată de către Anton van Leeuwenhoek. Doar ulterior dezvoltării microscopiei savanților li s-a oferit șansa de a descoperi diversitatea lumii microscopice, ceea ce s-a concretizat prin primele observații asupra bacteriilor, infuzoarelor și spermatozoizilor. Investigațiile lui Jan Swammerdam au dus la mărirea interesului pentru studiul entomologiei și au contribuit la dezvoltarea unor tehnici de bază de disecție și colorație în microscopie.\n\nDe asemenea, dezvoltarea microscopiei a lăsat și un impact profund asupra gândirii biologice. La începutul secolului al XIX-lea, un număr mare de biologi a adus în discuție relevanța mare a celulei. Ulterior, în 1838, Schleiden și Schwann au început să promoveze următoarele idei, astăzi universal-acceptate: (1) celula este unitatea de bază a unui organism și (2) celulele individuale prezintă toate caracteristicile vieții, deși a fost de asemenea impusă și ideea că (3) toate celulele provin în urma diviziunii altor celule. Datorită lucrărilor lui Robert Remak și Rudolf Virchow, până în anii 1860 majoritatea biologilor vremii au acceptat aceste trei teorii ca fiind de bază, idee care s-a concretizat sub denumirea de teoria celulară.\n\nÎntre timp, taxonomia și metodele de clasificare au fost domeniul de interes al istoricilor naturali. Carl Linnaeus a pus bazele taxonomiei lumii naturale în anul 1735 (iar variațiile acesteia au fost folosite încă de atunci), iar în anii 1750 a fost introdus sistemul de nomenclatură binomială științifică utilizat pentru denumirea speciilor. Georges-Louis Leclerc de Buffon a considerat ideea de specie ca fiind o categorie artificială iar organismul viu ca fiind maleabil - chiar sugerând posibilitatea unui strămoș comun. Deși nu a susținut ideea de evoluție, Buffon este un reprezentant important în istoria gândirii evolutive. Lucrările sale au fost o influență a teoriilor evolutive propuse de Lamarck și Darwin.\n\nBiologia modernă \nPeste secolele XVIII și XIX, științele biologice cum ar fi botanică sau zoologie au devenit din ce în ce mai rapid discipline științifice profesionale. Antoine Lavoisier și alții chimiști și fizicieni au început să conecteze lumea animată și neanimată prin chimie și fizică. Naturalist–exploratorii au cercetat interacțiunile între organismele și ambianța și metode prin care aceste legături depind de geografie — fondând discipline precum biogeografie, ecologie și etologie. Naturaliștii au început să nu mai sprijine esențialismul și să ia în considerare importanța extincției și caracterul schimbător al speciilor. Teoria celulară a dat o nouă perspectivă asupra bazelor fundamentale ale vieții. Aceste dezvoltări, precum și rezultatele cercetărilor embriologiei și paleontologiei, au fost sintetizate în teoria evoluției prin selecția naturală a lui Charles Darwin. La sfârșitul secolului XIX a fost părăsită teoria generației spontanee fiind înlocuită de teoria microbiană de boală. Totuși, mecanismul ereditării biologice a rămas un mister.\n\nLa începuturile secolului XX, redescoperirea lucrărilor lui Gregor Mendel a adus la dezvoltarea rapidă a geneticii. Domeniile noi au apărut repede ca consecință a propunerii structurii ADN de către James Watson și Francis Crick. După apariția dogmei centrale a biologiei moleculare și spargerea codului genetic, biologia s-a împărțit în mult între biologia organismelor — grupul câmpurilor științifice legate de organisme și grupuri ale organismelor — și biologia moleculară și celulară. În cursul secolului XX, aceste curente au fost răsturnate, biologii moleculari și celulari folosind metode utilizate în biologia organismelor și invers.\n\nBiologia în România \nContribuții remarcabile în domeniul biologiei au avut: Grigore Antipa, Dimitrie Brândză, Aristide Caradja, Radu Codreanu, Constantin Motaș, Emil Racoviță, Dimitrie Voinov, Alexandru Borza, Florian Porcius, Iuliu Prodan.\n\nPrincipii fundamentale \nSunt cinci principii fundamentale care stau la baza teoriei biologice:\n\nTeoria celulară \n\nTeoria celulară spune că toate organismele vii sunt compuse din cel mai puțin o celulă, aceasta fiind unitatea fundamentală a vieții și cea mai mică unitate funcțională a acesteia. Se consideră că toate organismele vii au apărut ca urmare a diviziunii celulelor pre-existente. În cazul organismelor pluricelulare, fiecare celulă care alcătuiește organismul derivă dintr-o singură celulă. De asemenea, se mai consideră că celula este unitatea de bază a multor procese patologice. Un ultim aspect al teoriei celulare are în vedere modul în care celulele prezintă reacții de adaptare față de schimbările condițiilor externe și interne, ceea ce duce la studiul metabolismului.\n\nCelulele sunt sediul informației ereditare (ADN-ul), așadar aceasta este transmisă celorlalte celule prin intermediul diviziunii celulare. Studiul originii vieții, denumit abiogeneză, are în vedere și determinarea originii primei celule.\n\nEvoluția \n\nTeoria evoluției este un concept central în biologie și face referire la idea că viața suferă schimbări continue și se dezvoltă, astfel că fiecare formă de viață (încă prezentă sau dispărută) prezintă o origine comună, un strămoș comun, sau altfel spus prezintă un singur genofond antic. Se crede că ultimul strămoș comun al tuturor organismelor a apărut acum aproximativ 3,5 miliarde de ani. Biologii privesc omniprezența codului genetic ca un indiciu evident în favoarea aprobării teoriei strămoșului comun, pentru bacterii, arhebacterii și eucariote..\n\nTermenul de „evoluție” a fost introdus în terminologia științifică de către Jean-Baptiste de Lamarck în anul 1809, iar cincizeci de ani mai târziu savantul Charles Darwin a postulat faptul că evoluția are ca model științific selecția naturală. Alfred Russel Wallace este recunoscut ca un co-descoperitor al acestui concept, întrucât acesta a contribuit la studiile și la experimentele legate de evoluție. Conceptul de evoluție este utilizat în prezent în biologia modernă pentru a explica variabilitatea extrem de mare a formelor de viață de pe Pământ.\n\nTeoria lui Darwin presupune ideea că speciile pot să prospere sau să dispară, fiind supuse proceselor de selecție naturală sau de selecție artificială. Conceptul de derivă genetică a fost ulterior adoptat ca un mecanism adițional al dezvoltării evolutive în contextele moderne ale teoriei.\n\nIstoria evolutivă a unei specii - care descrie caracteristicile diferitelor specii descendente - împreună cu relațiile genealogice ale unei specii reprezintă studiul filogeniei. Sunt utilizate diverse metode de studiu biologic pentru obținerea informațiilor legate de filogenie. Printre acestea se numără studiile comparative ale secvențelor de ADN, în cadrul biologiei moleculare (mai exact în genomică) și studiile comparative ale fosilelor, în cadrul paleontologiei. Biologii organizează și analizează relațiile evolutive prin metode variate, incluzând metodele filogenetice, fenetice și cladistice.\n\nImportanța evoluției provine din faptul că oferă o explicație a modului în care formele de viață au apărut și s-au dezvoltat, și de asemenea aceasta contribuie la înțelegerea modului în care formele de viață sunt organizate în prezent. Totuși, organizarea prezentă a speciilor poate fi concepută doar prin prisma evoluției acestora de-a lungul timpului. Mai mult, evoluția este un concept central în toate subdomeniile biologiei.\n\nGenetica \n\nTeoria genelor spune că trăsăturile unui organism viu sunt codificate de către acidul dezoxiribonucleic, care este componenta esențială a genelor. Genele, unitățile primare ale transmiterii ereditare a caracterelor, corespund anumitor regiuni din macromolecula de ADN, astfel că trăsăturile sunt moștenite de la una generație la o altă prin aceste gene. Toate organismele, de la cele mai simple până la cele mai complexe, prezintă același mecanism de bază prin care ADN-ul este copiat și este tradus în proteine specifice. În celule, are loc transcrierea unei gene din ADN într-o versiune ARN, iar în ribozomi are loc așa numita sinteză proteică ce presupune traducerea ARN în secvența specifică de aminoacizi din molecula polipeptidică. Codul de translație utilizat de ribozomi pentru codificarea aminoacizilor este aproape identic pentru majoritatea organismelor. De exemplu, secvența de ADN corespunzătoare pentru sinteza de insulină în organismul uman de asemenea codifică sinteză de insulină și când este inserată în alte organisme (de exemplu, în organisme vegetale).\n\nADN-ul se regăsește sub formă de cromozomi, iar aceștia pot fi liniari, în cazul eucariotelor, sau circulari, în cazul procariotelor. Cromozomul este o structură organizată alcătuită din ADN și proteine histonice. Genomul reprezintă totalitatea cromozomilor și a altor informații ereditare prezente în celulă (în acest caz, informația genetică extranucleară din mitocondrii și cloroplaste). În cazul eucariotelor, ADN-ul genomic este localizat în nucleul celular și în cantități mici în mitocondrii și în cloroplaste. În cazul procariotelor, ADN-ul genomic se regăsește sub forma unei structuri neregulate din citoplasmă, cunoscută sub denumirea de nucleoid. Informația genetică corespunzătoare unui genom este deci depozitată în gene, iar totalitatea acestor informații dintr-un organism sunt cunoscute sub denumirea de genotip.\n\nToate informațiile curg de la genotip la fenotip, o caracteristică fizică sau biochimică a organismului pe care se o poate observa. Deși fenotipul formulat de genă se poate adapta la ambianța în care trăiește organismul, această informație nu este retransmisă la gene. Doar prin procesul evoluției genele se schimbă ca răspuns la condițiile ambientale.\n\nHomeostazia \n\nHomeostazia reprezintă abilitatea unui sistem deschis de a regla mediul său intern pentru menținerea unor condiții stabile, ceea ce se realizează prin diferite mecanisme de ajustare a echilibru dinamic intern. În cadrul organismelor, homeostazia este realizată prin procesele fiziologice care permit acestuia să mențină ambianța sa internă. Toate organismele, unicelulare sau pluricelulare, prezintă homeostazie.\n\nPentru a menține acest echilibru dinamic și pentru a realiza funcțiile specifice, un sistem trebuie să detecteze și să răspundă la anumite constrângeri sau perturbări. Ulterior detectării unei constrângeri, un sistem biologic răspunde adesea printr-un mecanism de feedback negativ, care are ca scop stabilizarea prin reducerea sau creșterea activității unui organ sau a unui sistem. Un exemplu concret este secreția de glucagon ca urmarea a descreșterii nivelului de glucoză.\n\nEnergia \n\nSupraviețuirea unui organism viu depinde strict de cantitatea de energie disponibilă. Reacțiile chimice care sunt responsabile de structura și de funcția sa sunt astfel utilizate pentru a extrage energia din substanțele chimice ingerate și pentru a le transforma în procesele de regenerare celulară și de susținere a celulelor. În cadrul acestui proces, moleculele substanțelor chimice care se regăsesc în hrană joacă două roluri majore. În primul rând, acestea constituie o sursă de energie care poate fi transformată și reutilizată prin reacții biochimice specifice organismului. În al doilea rând, hrana poate fi transformată în noi structuri moleculare, cunoscute sub denumirea de biomolecule, care au diverse roluri pentru acel organism.\n\nOrganismele responsabile pentru introducerea de energie într-un ecosistem sunt cunoscute sub numele de producători sau organisme autotrofe. Majoritatea organismelor din această categorie își procură energia de la lumina solară. Plantele și celelalte organisme fototofe utilizează energia solară prin intermediul fotosintezei pentru a converti materiile anorganice în materii organice, precum este adenozintrifosfatul (ATP-ul). În structura acestei molecule există anumite legături macroergice care, în momentul în care sunt lizate, eliberează energie. Totuși, unele ecosisteme depind în întregime de energia extrasă de organismele chemotrope din surse energetice precum metanul și sulfurile, în lipsa energiei solare.\n\nO parte din energia astfel captată produce biomasa și energia care este disponibilă pentru creșterea și pentru dezvoltarea altor forme de viață. Restul biomasei și a energiei sunt pierdute sub formă de căldură și de moleculă reziduale. Metabolismul și respirația celulară sunt cele mai importante procese prin care are loc transformarea energiei înmagazinate în substanțele chimice în energie folositoare pentru susținerea vieții.\n\nStudiu și cercetare\n\nStructural \n\nBiologia moleculară este studiul biologiei la nivelul moleculelor. Coincide parțial cu alte domenii, cum ar fi genetica și biochimia. Această disciplină se concentrează la înțelegerea interacțiunilor între diverse sisteme ale celulelor, incluzând o legătură între ADN, ARN, sinteza proteinelor și învățarea mecanismelor acestor procese.\n\nBiologia celulară cercetează proprietățile fiziologice ale celulelor precum și comportarea, interacțiunile și ambianța lor. Experimentările se fac atât la nivelul microscopic cât și molecular. Acest domeniu face cercetări pe organisme monocelulare precum și pe celule specializate în organisme multicelulare cum ar fi cele ale omului.\n\nCeea ce este fundamental pentru toate științele legate de biologie este de a înțelege din ce sunt compuse și cum funcționează celulele. Cunoașterea asemănărilor și diferențelor este în special importantă în biologia celulară și moleculară.\n\nGenetica este știința genelor, eredității și varietății ale organismelor. Genele codează informații necesare pentru sinteza proteinelor care joacă un rol important în influențare (dar în multe cazuri nu determină complet) a fenotipului final al organismului. În cercetările moderne, genetică prevede unelte importante în investigarea funcțiunilor ale genelor particulare și analiza interacțiunilor genetice. Organismele țin informația genetică în general în cromozoame unde este reprezentată de structura chimică a moleculelor ADN particulare.\n\nBiologia de dezvoltare cercetează procesele după care organismele cresc și se dezvolt. Își are originile în embriologie. Biologia de dezvoltare modernă studiază și controlul genetic al creșterii celulare, diferențierii, anatomiei și morfogeneză — procesul care permite țesuturilor și organelor să apară și să dezvolte.\n\nFiziologic \n\nFiziologia studiază procesele mecanice, fizice și biochimice ale organismelor vii cu scopul de a înțelege cum funcționează toate structurile ca un întreg. Studii fiziologice au fost împărțite tradițional în fiziologia oamenilor, fiziologia plantelor și fiziologia animalelor. Totuși, regulile principale ale fiziologiei sunt aceleași pentru orice organism. Fiziologia animalelor folosește metodele și uneltele fiziologiei oamenilor pentru a cerceta alte animale, iar fiziologia plantelor de împrumută tehnici ale ambelor discipline.\n\nAnatomia este un subdomeniu important al fiziologiei și cercetează funcțiile și interacțiunile sistemelor de organe ale animalelor. Acest studiu își are subdiscipline orientate spre medicină, cum ar fi neurologia — studiul sistemului nervos, sau cardiologia — studiul sistemului cardiovascular.\n\nEvolutiv \n\nEvoluția se preocupă cu originea și descindența speciilor și schimbările lor peste timp și include oameni de știință din multe discipline legate de taxonomie. În general, studiul evoluției are nevoie de oameni de știință specializați în anumite grupuri ale organismelor: mamifere, păsări, plante sau reptile, comparând rezultatele cercetărilor făcute de ei. Biologia evoluționară este bazată pe paleontologie, studiul care folosește fosile pentru a răspunde la întrebări legate de mod și timp al evoluției, dar și pe genetica populației și teoria evoluției.\n\nSistematic \n\nDiferite speciații au dus la crearea copacului filogenetic, astfel că relațiile dintre diversele specii existente pe pământ poate fi reprezentată sub forma unui arbore. Rolul sistematicii sau taxonomiei este acela de a studia aceste relații și astfel de a identifica diferențele și asemănările dintre specii sau grupele de specii. Totuși, sistematica a fost un subiect de interes activ cu mult timp înaintea dezvoltării teoriei evolutive.\n\nÎn teoria mai veche, organismele vii erau împărțire în cinci regnuri: Monera, Protista, Fungi, Plantae și Animalia. Totuși, în prezent majoritatea oamenilor de știință consideră că acest sistem ar fi unul învechit. Sistemele moderne alternative de clasificare încep având la bază un model bazat pe trei domenii principale: Archaea (original Archaebacteria), Bacteria (original Eubacteria) și Eukaryota (incluzând protistele, fungii, plantele și animalele) Fiecare dintre aceste domenii sunt caracterizate prin prezența sau lipsa nucleului celular, dar și prin diferențele date de compoziția chimică a principalelor biomolecule componente, precum sunt ribozomii.\n\nÎn continuare, clasificarea taxonomică a fiecărei specii se face incluzând-o pe aceasta în fiecare unitate taxonomică sau taxon corespunzător din punct de vedere filogenetic; astfel, ordinea taxonilor în ierarhia taxonomică este următoarea: domeniu, regn; încrengătură (sau filum), clasă, ordin, familie, gen și specie.\n\nExistă și anumite structuri care nu se încadrează în aceste categorii, și anume paraziții obligatoriu intracelulari, entități biologice care sunt considerate ca fiind „la limita vieții” datorită activității lor metabolice. Cu alte cuvinte, aceste entități nu sunt considerate ca fiind structuri vii datorită lipsei a una sau mai multe dintre funcțiile fundamentale caracteristice unui organism viu. Acestea sunt virusurile, viroizii, prionii și virusurile satelite.\n\nDenumirea științifică atribuită unui organism este binomială și se face reunind numele genului din care face parte și un adjectiv în limba latină care este corespunzător speciei respective. De exemplu, omul este denumit Homo sapiens, după numele genului Homo și numele sapiens corespunzător speciei. La scrierea numelui științific al unui organism, se consideră corectă scrierea denumirii genului cu prima literă mare, iar denumirea speciei cu litere mici. În plus, se consideră corectă scrierea de tip cursiv (italic), în cadrul publicațiilor, a denumirilor genurilor și a speciilor.\n\nSistemul utilizat și acceptat în prezent este bazat pe sistemul de taxonomie linneană, care presupune împărțirea fiecărui taxon și denumirea speciilor în conformitate cu nomenclatura binară sau binomială. Modul de denumire al organismelor este decis de către organe internaționale precum International Code of Nomenclature for algae, fungi, and plants (ICN), International Code of Zoological Nomenclature (ICZN) și International Code of Nomenclature of Bacteria (ICNB). Clasificarea virusurilor este realizată de către International Committee on Taxonomy of Viruses (ICTV) și este cunoscută sub denumirea de International Code of Viral Classification and Nomenclature (ICVCN). Totuși, mai există și alte sisteme de clasificare. De exemplu, BioCode a fost publicat în anul 1997 în încercarea de a standardiza nomenclatura din aceste trei domenii, dar nu a fost încă acceptat formal. BioCode a primit o atenție scăzută de la publicare, iar o revizuire a sa a fost propusă în 2011.\n\nRegnuri \n\nMai jos se regăsește câte un reprezentat din fiecare dintre regnurile prezentate. Au fost incluse în această galerie și virusurile.\n\nEcologic și de mediu\n\nSubdomenii\nMajoritatea științelor biologice sunt discipline specializate, grupate în subdomenii după tipul de organism care se cercetează în cadrul lor: \nbotanică — studiul plantelor \nzoologie — studiul animalelor și microbiologie — studiul microorganismelor\nbiochimie — studiul proceselor chimice care au loc în organisme\nbiologie celulară — studiul celulelor \nfiziologie — studiul funcțiunilor de țesuturi, organe și sisteme de organe ale organismului \necologie — studiul interacțiunilor între organismele însăși și între ele și ambianță\nbiologie marină – studiul vieții în bazinele oceanice, diversității viețuitoarelor marine\n\nDefiniții ale diverșilor autori \n După Teofil Craciun (1989) (4), biologia este știința despre viață și materie vie, ea studiind: originea, evoluția, reproducerea, ereditatea, caracteristicile morfo-fiziologice, obiceiurile etc. plantelor și animalelor.\n După Kósa et al. (2000) (5), biologia este un sistem de discipline care studiază legile vieții. Ea cercetează originea, dezvoltarea, complexitatea organismelor vii.\n\nRamuri ale biologiei \nDatorită aprofundării cunoștințelor din domeniul biologiei după inventarea microscopului de către A. van Leeuwenhoek la mijlocul secolului al XVII-a, în interiorul biologiei au început să se formeze numeroase ramuri cu domenii de studiu bine definite. Unele din aceste ramuri au un caracter predominant teoretic precum botanica, zoologia, taxonomia, iar altele — un caracter predominant practic precum agricultura, horticultura.\n\nClasificarea organismelor \nOrdinea în clasificări este cea filogenetică, dată de autorii respectivi pentru coloanele 2, 3, 4, 5.\n\nBibliografia folosită pentru acest tabel\n\n Ariniș I. et al. Biologie. Manual pentru clasa a IX-a. Editura All, 2000 (Aprobat de Ministerul Educației și Cercetării cu OMEC nr.4205 din 12 august 1999);\n Mohan GH., Corneanu C., Ardelean A. Biologie Manual pentru clasa a IX-a, Editura Corint,2004. (Manualul a fost aprobat cu nr. 3886 din 24.05.2004 de Ministerul Educației și Cercetării);\n Sârbu Anca, Biologie vegetală, Editura Universității din București,1999.\n Crăciun T., Crăciun L.L., Dictionar de Biologie, Editura Albatros, 1989;\n Hósa Maria, Rákosy-Tican Lenuța, DezsöAndrás, Biologie Manual pentru clasa a IX-a Editura Niculescu ABC, București, 2000.\n\nVezi și \n Lista biologilor\n Istoria biologiei\n Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină\n Listă de zoologi după abrevierile de autor\n Etape în dezvoltarea biologiei\n\nNote\n\nBibliografie \n Gheorghe Mohan, Aurel Ardelean. Enciclopedie de biologie. București: ALL Educational, 2007\n Marin Andrei. Dicționar de biologie : clasică și actuală. Editura Victor B Victor. 2009\n Gheorghe Mohan, Aurel Ardelean. Dicționar enciclopedic de biologie. Editura ALL Educational. 2007\n Elizabeth Martin. Oxford - Dictionar de biologie. Editura Univers Enciclopedic. 1999\n Petre Neacșu, Zoe Apostolache-Stoicescu. Dicționar de ecologie. Editura științifică și enciclopedică, București, 1982\n Constantin Pârvu. Dicționar enciclopedic de mediu (DEM), Volumul 1-2. Regia Autonomă Monitorul oficial, 2005\n „Mică enciclopedie de biologie și medicină”, Victor Sahleanu, Bogdan Stugren, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976\n Ariniș I. et al. Biologie. Manual pentru clasa a IX-a, Editura All, 2000 (Aprobat de Ministerul Educației și Cercetării cu OMEC nr.4205 din 12 august 1999);\n Mohan GH., Corneanu C., Ardelean A. Biologie Manual pentru clasa a IX-a, Editura Corint, 2004. (Manualul a fost aprobat cu nr. 3886 din 24.05.2004 de Ministerul Educației și Cercetării);\n Hósa Maria, Rákosy-Tican Lenuța, Dezsö András, Biologie Manual pentru clasa a IX-a, Editura Niculescu ABC, București, 2000.\n Sârbu Anca, Biologie vegetală, Editura Universității din București,1999.\n Crăciun T., Crăciun L.L., Dicționar de Biologie, Editura Albatros, 1989;\n G. Zarnea, O.V. Popescu. Dicționar de microbiologie generală și biologie moleculară. Editura Academiei Române, București, 2011\n\nLegături externe \n\n On-Line Biology Book \n Ramurile biologiei" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ar trebui să știu despre Religie?" }, { "from": "assistant", "value": "Religia este credința în supranatural, sacru sau divin, și codul moral, practicile de ordin ritual, dogmele, valorile și instituțiile asociate cu această credință. În cursul dezvoltării sale religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi sau persoane. Cuvântul “religie” în latină înseamnă \"re-legare\", respectiv restabilirea relației dintre Dumnezeu și Om.\n\nDefiniții\n\nReligia ca expresie simbolică \nReligia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei realități absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credința religioasă. Ea permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă omului un sens existenței sale care depășește viața sa biologică.\n\nReligia ca tip de comportament uman \nReligia este un tip de comportament uman (credințe, ritualuri) referitor la ființe, forțe și puteri supranaturale. Sociologia considera ca religia a apărut și există încă pentru că ea îndeplinește anumite funcțiuni:\n \n Funcția cognitivă:Religia este o formă de explicare a lumii, în condițiile lipsei unei cunoașteri științifice. Ca modalitate de cunoaștere, specific religiei este forma preteoretică, mitologică. Ea are o marcată orientare antropomorfică, proiectând caracteristicile existenței umane (prima existență la care cunoașterea umană a avut acces), pentru explicarea tuturor celorlalte domenii ale existenței. În această perspectivă, antropologul social englez E. B. Taylor oferă o primă teorie sistematică, fundamentată pe o mare cantitate de date. Taylor consideră ca fiind caracteristic religiei ideea de suflet care a apărut din încercarea omului primitiv de a explica o serie de experiențe ca aceea a viselor, transei și morții.\n Funcția acțională:Religia este o formă de extensie a capacităților umane limitate de acțiune. James Fraser argumentează că omul primitiv a încercat să abordeze lumea, în completarea tehnicilor sale curente, prin magie (complex de tehnici prin care omul încearcă să realizeze scopurile sale controlând forțele supranaturale). Religia a apărut când omul a realizat că magia este ineficace. În loc să încerce să controleze forțele supranaturale prin descântece, formule, ritualuri, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul acestora, subordonându-se lor. \n Funcția de reducere a anxietății: Latinii spuneau acum două milenii că “spaima inventează zeii” (“primus in orbe deos fecit timor”). Bronislaw Malinowski explică că magia și religia sunt instrumente de reducere a anxietății în situațiile care depășesc posibilitățile efective de control ale omului. Religia reprezintă deci o \"sacralizare a crizelor vieții umane\". Ea este un răspuns la tragediile vieții umane, la conflictul dintre proiectele umane și realități. \n Funcția socială (structurantă):Émile Durkheim , spune că funcția religiei este de a afirma superioritatea morală a societății asupra membrilor ei, menținând astfel solidaritatea acesteia. Dumnezeul clanului nu este altceva decât clanul însuși. În religie, societatea se sacralizează pe ea însăși.\n Funcția compensatorie:În societățile stratificate social, Karl Marx și Friedrich Engels , identifică o funcție compensatorie a religiei, anume aceea de a fi un protest contra unei lumi alienante, dar un protest neputincios, ea făcând tolerabilă lumea reală în speranța într-o compensație în lumea iluzorie de după moarte; ea are din această cauză și o funcție de stabilitate, menținând organizarea socială care favorizează clasele dominante. În plus, societățile avansate sunt necesarmente complexe din punct de vedere social în contrast cu cele arhaice, în ele acționând procese sociale greu inteligibile sau controlabile, dintre care unele se întorc contra individului. O sursă în plus de anxietate, pentru care religia devine o dată în plus o reacție compensatorie. \n Funcția identitară:Studii recente demonstrează valoarea religiei de puternic instrument al constituirii și prezervării identității unor comunități etnice sau chiar a unor comunități constituite exclusiv prin aderența la o credință religioasă. Religia este deci un liant al vieții sociale și un instrument de creștere a coeziunii sociale.\n\nReligia explicată de către antropologie și biologie \n\nLa întrebarea de ce a apărut și există încă religia, antropologia și biologia oferă, în contrast cu sociologia, un răspuns care dă cont de cauzele fundamentale ale fenomenului. Aceste cauze ultime nu pot fi decât biologice. Acest subiect este tratat separat, pe pagina dedicată, anume Explicația biologică a religiei\n\nEtimologie \n\nCuvântul religie provine din limba latină, fie din re-legio („re-citire”, referindu-se la repetarea scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio - a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu). Religia poate fi definită ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul și fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeități sau alte forțe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a scopului sau înțelesului vieții.\n\nÎn mod obișnuit, religiile evoluează din/către mitologie și au drept caracteristici necesitatea credinței și un mod specific de a gândi și a acționa pe care credincioșii sunt îndemnați să le respecte.\n\nReligiile creștine socotesc cuvântul „religie” ca „legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu”.\n\nȘtiința și religia \n\nCunoașterea religioasă, conform practicanților religiei, poate fi obținută de la lideri religioși, texte sacre (scripturi), și/ori prin revelație personală. Unele religii consideră această cunoaștere ca nelimitată și capabilă să răspundă tuturor întrebărilor; alții văd cunoașterea religioasă ca jucând un rol mai limitat, adeseori ca un complement la cunoașterea obținută prin observare fizică. Unii oameni religioși consideră că cunoașterea religioasă obținută în acest mod este absolută și infailibilă.\n\nMetoda științifică presupune dobândirea cunoașterii testând ipotezele pentru a dezvolta teorii care permit explicarea faptelor sau evaluarea experimentelor și răspunde doar întrebărilor despre universul fizic. Ea dezvoltă teorii ale lumii care se potrivesc evidențelor observate fizic. Toată cunoașterea științifică este subiectul ajustărilor ulterioare în fața evidențelor adiționale. Teoriile științifice care dispun de o preponderență a evidențelor favorabile sunt acum considerate ca atribute sau definiții are realității (de exemplu teoria gravitației, a evoluției și cea cosmogonică).\n\nÎn cadrul științelor naturii, cel mai elocvent și actual exemplu este dezbaterea privind creaționismul, referitor la compatibilitatea între istoria biblică a facerii lumii și teoriile științifice ale cosmologiei și biologiei evoluționiste. Un exemplu mai vechi este reacția Vaticanului față de \"falsificarea\" de către Galileo Galilei a cosmologiei geocentrice.\nȘtiințele sociale și ele au fost ținta unor atacuri din partea religiei din motive ce țin de diverse rezultate și concluzii ale acestora. Întrucât pentru credincios, dogma este prin definiție adevărată, unii credincioși (de exemplu fundamentaliștii islamici sau creștini) păstrează o interpretare literală a textelor biblice, indiferenți la răspunsurile științifice care adresează aceleași probleme.\n\nDe obicei apar conflicte între afirmațiile cu caracter științific și cele cu caracter religios prin faptul că fiecare vizează niveluri diferite. Astfel, teoria creației din Biblie tematizează raportul dintre Dumnezeu, lume și om, însă nu și știința despre natura observabilă (empirică) a lucrurilor (vezi și exegeza și hermeneutica biblică). Fapt rămâne totuși că prea des atunci când Biblia pretinde a spune adevăruri despre \" raporturile dintre Dumnezeu, lume și om \", ea practică un discurs, care prin definiția (ba chiar mai ales prin istoria) filozofiei, este un subiect legitim de analiză a acesteia din urmă, tot așa cum atunci când vorbește despre obiecte, ființe sau categorii reale (om, lume, animale, fenomene naturale, etc.), ea își expune în mod inevitabil afirmațiile criticii legitime a științei. Chestiunea este deci departe de a fi simplă, iar sferele celor trei activități umane sunt departe de a fi atât de simplu de separat.\n\nFilozofia și religia \n\nToate întreprinderile umane pot degenera și își pot rata rațiunea de a fi și toate pot deveni astfel maladii: dragostea se poate topi în gelozie, imaginația ne poate face să pierdem sensul realității iar abuzul de rațiune ne poate face insensibili. Nici religia nu scapă acestui destin, deoarece și ea poate degenera. Adevărurile religiei nu pot fi înțelese dintr-o dată și o dată pentru totdeauna: ele rămân subiect etern de aprofundare. Pericolul bântuie permanent deci, făcându-ne să luăm o etapă în această dinamică a dezvoltării drept \"punctul de sosire\". Antropologii ne spun că acest blocaj poate lua diverse forme:\n\nGândirea magică: \nConfundăm adesea gândirea religioasă cu gândirea magică. Copilul care se roagă la \"micul Isus\" să fie sănătos și să crească mare sau adultul care îi cere \"bunului Dumnezeu\" să-l scape de un necaz, practică amândoi gândirea magică. Aceasta se caracterizează prin credința că putem acționa de manieră indirectă asupra fenomenelor naturale sau asupra altuia, manipulând puterile spirituale superioare prin rugămințile noastre fierbinți. Astfel, superstiția înlocuiește gândirea critică. Gândirea magică se deosebește de gândirea religioasă prin aceea că ea vrea să manipuleze divinul în loc să i se supună.\n\nConfuzia discursului:\nO altă formă de degenerare a religiei este confuzia discursului. Este o confuzie atunci când percepem discursul religios ca pe o descriere a realității, a unei stări a lumii. Ne separăm astfel de dimensiunea simbolică a religiei, plasându-ne în contradicție cu ceea ce ne spun științele. Această confuzie ne obligă să alegem între una sau cealaltă, sau mai bine zis una contra celeilalte în detrimentul amândurora.\n\nÎn această formă de degenerare a religiei afirmațiile religioase sunt luate în sens propriu, valoarea lor simbolică fiind evacuată. Această confuzie denotă ignorarea sensului mitului ca sumă de simboluri al cărui adevăr stă în utilitatea lui psihologică și nu în exactitatea sa empirică. Astfel, tot ce scrie în Biblie, de exemplu, apare literalmente exact. Dacă Biblia afirmă că omul a fost creat de un suflu divin și că lumea a apărut în 7 zile, de ce să ne preocupăm de teoria evoluției, care în mod necesar e falsă și nocivă?\n\nIntegrismele:\nExistă însă și alte forme de degenerare a religiei, anume integrismele. Acestea confundă simbolul Absolutului cu forma pe care acesta a putut s-o îmbrace de-a lungul epocilor sau în mod particular într-o epocă dată (anume aceea \"a Revelației\"), refuzând orice schimbare a formulei adevărului religios. Astfel, integrismele ratează să distingă între esențial și accesoriu. El vede de aceea o trădare a spiritului catolicismului în oficierea mesei în franceză și nu în latină, uitând că limbile primilor creștini au fost arameica sau greaca. Pentru integrist, tradiția trebuie acceptată așa cum este, fără modificare. Altfel spus integrismul transpune pe teren religios un conservatorism radical, producând o alianță între refuzul istoriei și nostalgia după trecut. Doar ca istoria ne arată că inexorabil lucrurile se schimbă...\n\nFanatismul\nO ultimă formă de degenerare a religiei este și fanatismul. Acesta din urmă uită un principiu epistemologic care e atât simplu cât și fundamental: o convingere, oricât de profundă ar fi ea, nu poate garanta adevărul unei afirmații. Nu putem așadar justifica impunerea ei altui individ. \nFanatismul exclude posibilitatea ca o aceeași experiență poate utiliza în descriere simboluri diferite, că mai multe drumuri pot duce la aceeași destinație, și că experiențele religioase pot diferi de la o persoană la alta, de la o cultură la alta. El nu poate înțelege că Absolutul nu a fost niciodată total accesibil omului, și că el nu este nici azi încă total accesibil, astfel d.p.d.v. uman neputând să susținem că îl cunoaștem deasupra oricărei îndoieli. Fanaticul se percepe așadar ca unicul deținător al adevărului confruntat cu o lume de erezii. El este acel \"alege crucea sau mori\" sau acel \"Allah e mare\" al unora care folosesc girul Absolutului pentru a justifica nejustificabilul. (traducere și sinteză după text de Claude Paris și Yves Bastarache din lucrarea \"Gândire critică și argumentație\" (Éditions C.G. Québec (Canada) 1995), cap. 3 (\"Privire asupra religiei\"), p. 69/70.)\n\nReligia ca superstiție \nIstoric vorbind, superstiția a fost întotdeauna credința celui de-o religie diferită de aceea a celui care o judecă. Astfel ereziile au fost considerate a fi superstiții, așa cum și religiile celorlalți au fost definite ca fiind superstiții. \nSe pare deci că și eticheta de superstiție face parte din mai numeroasa familie de manifestări ale antropocentrismului: o credință, o valoare sau o practică diferită de aceea specifică culturii în care ne-am născut este automat (fără o analiză temeinică adică) percepută ca ceva inferior, demn de dispreț și ridiculizare.\n\nD.Ex.-ul definește superstiția ca fiind \"o prejudecată care decurge din credința în spirite bune și rele, în farmece și vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice sau alte rămășițe ale animismului și ale magiei\". Nu e de mirare deci că credincioșii și-au aruncat reciproc, dintotdeauna, așa cum s-a menționat mai sus, invectiva de superstiție pentru a respinge religia celuilalt, căci după cum se poate constata toate religiile prezintă această credință în \"spirite bune sau rele\", căci zeii, îngerii sau demonii sunt definiți și ei a fi astfel de entități imateriale (vezi D.Ex., primul sens al termenului \"spirit\": \"În filozofia idealistă și în concepțiile religioase, spiritul este un element considerat ca factor de bază al Universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul; ființă imaterială supranaturală, duh.\"). De altfel Dicționarul Enciclopedic Român ediția 1966 precizează că \"între superstiție și credința religioasă nu există o deosebire de esență.\" Și pe bună dreptate se afirmă asta, căci latura superstițioasă a religiilor nu se limitează doar la faptul că toate postulează existența unor spirite bune și rele, întrucât la majoritatea dintre ele găsim și credința în vrăjitoare; unele dintre aceste religii vorbesc de altfel explicit în textele lor sacre despre vrăjitoare, cum este cazul, de exemplu, cu creștinismul și iudaismul (În Biblie, în \"Ieșire\" mai exact (Exod 22:18), dumnezeul evreilor și creștinilor cere acestora să ucidă vrăjitoarele: \"Pe vrăjitoare să n-o lași să trăiască\".). \nDar mai mult, există de asemenea numeroase exemple în care credincioșii creștini manifestă credința în semne prevestitoare (de ex. povestea creștină despre împăratul Constantin căruia dumnezeul creștinilor i-a prevestit victoria printr-un semn) sau numere fatidice (există o lungă istorie a așteptării sfârșitului lumii și a venirii lui Iisus Hristos, nu e nevoie decât să citim despre milenarism sau apocalipticism (anul 1000, anul 2000, etc.) sau chiar Biblia (mai exact Apocalipsa 13: 18) unde se vorbește despre \"numărul fiarei\", 666)). Cât despre trăsăturile magice ale religiei, acest aspect a fost deja detaliat în secțiunea Filozofia și religia, unde s-au comentat maladiile religiei, printre care și gândirea magică manifestată în creștinism prin rugăciune (în special ceea ce în ortodoxie se numesc \"rugăciune de cerere\" și în catolicism \"de grație\" sau \"intercesiune\".).\n\nȘi pentru antici echivalența superstiție-religie era valabilă: Cicero, de ex., definea superstiția ca fiind \"o vană teamă de zei\" (De divinatione, I). Tot el spunea că \"cunoașterea întregii naturi ne scapă de superstiție, ne eliberează de spaima de moarte […]\" (De finibus, I, xix, 63).\n\nLucrețiu spunea despre religie: \"Ignoranța și frica, iată fundamentele oricărei religii (Lucrețiu, Bunul Simț, x). Opinia lui va fi preluată mai târziu și de baronul d'Holbach.\n\nȘi Tacit, în scrierile sale, definește adesea ca superstiții toate cultele asiatice care se răspândeau pe atunci în inima imperiului, printre care și creștinismul (Tacit, Istorii, iv, LIV, 4).\n\nCreștinii au preluat și ei această viziune despre religia celuilalt, astfel că Lactanțiu spune: \"Religia este cultul adevăratului Dumnezeu, superstiția fiind aceea a unui fals dumnezeu\".\n\nAlți creștini au fost chiar mai preciși, astfel că Clement din Alexandria (Stromates, vii, 4) și Origen (Contra Celsum, iii, 79) definesc religia evreilor și ereziile creștine ca fiind și ele superstiții. Pentru Augustin chiar și caracterele mistice fac parte din superstiție (De doctrina christiana, xx).\n\nPentru Toma d’Aquino, mai perspicace și deci mai rezervat, căci realizează faptul că religia și superstiția se opun pe un același teren, superstiția este excesul de religie, superstițiosul aducând un cult divin celui căruia nu trebuie să-i aducă sau aducând un cult cui trebuie, dar de maniera în care nu trebuie. Tot sfântul Toma ne spune că există și un ghicit acceptabil pentru creștinism, care se diferențiază de ghicitul superstițios, prin faptul că acesta nu apelează la demoni și că prin actul ghicirii nu se încalcă libertatea lui Dumnezeu de a rândui viitorul după bunul plac. El vede astfel, se pare, \"demnă de elogii\", astrologia, care face parte din această categorie virtuoasă de ghicire, întrucât ea \"se referă la lucruri naturale care se întâmplă în mod necesar, funcție de dispoziția aștrilor\"(Summa, qu. xcv, art. 5).. Această viziune relaxată a lui Toma d'Aquino despre superstiție va antrena în perioada Renașterii o acceptare a multor feluri de superstiții, printre care și idolatria.\n\nAdepții Reformei nu vor întârzia să numească catolicismul superstiție. \nCalvin este cât se poate de clar, declarând cultul Fecioarei Maria și a sfinților ca fiind o superstiție (Instituția religiei creștine, i, IV, 3). \nPentru protestanți, superstiție este orice rit care nu este cerut și aprobat formal de Dumnezeu, adică de Scriptură.\n\nFrancis Bacon, asociază superstiția cu teologia, atunci când definește cele 3 surse de eroare și falsă filozofie.. \nPentru Spinoza \"toate religiile sunt superstiții care învață oamenii să disprețuiască natura și rațiunea […].\".\n\nPentru Hobbes, părintele filozofiei politice occidentale, diferența între superstiție și religie este de ordin sociologic și politic; el explică că \"teama de o putere invizibilă imaginată pe baza poveștilor acceptate public se numește religie, pe când aceeași teamă dacă se datorește unor povești despre puteri invizibile imaginate dar care nu sunt acceptate public, se numește superstiție.\".\n\nConstantin François de Chassebœuf, conte de Volney spunea, parcă repetând cuvintele lui Lucrețiu: \"Frica și speranța fac principiul oricărei idei religioase.\" (De Volney, Ruines).\n\nPentru Kant declarația de credință, ritul, ascetismul și rugăciunea sunt toate forme de nebunie superstițioasă (Religia în limitele simplei rațiuni, iv, 2). Pentru el orice tentativă de a place lui Dumnezeu alta decât intenția morală este nebunie religioasă (Religia în limitele simplei rațiuni, iv, 2).\n\nPentru Bergson, superstiția este religia socializată și instituită (Cele 2 surse ale moralei și religiei).\n\nPsihanaliza, începând cu fondatorul ei, Sigmund Freud, vede în orice religie o iluzie, făcând caducă orice opoziție de natură între religie și superstiție..\n\nKonrad Zucker (Psihologia superstiției) încearcă să discearnă trei tipuri de superstiție, primele două putând include religia. Superstiția mistică este astfel credința în sacrificii, prezicerea viitorului, profeția, ghicitul și astrologia. Superstiția magică este credința în deochi, amulete, talismane, vrăjitoare și lycantropie (credința în existența oamenilor ce se pot transforma în lupi). Și în această categorie găsim deci credința în vrăjitoare, prezentă în iudaism și creștinism și deja comentată anterior..\nÎn acest sens, merită adăugat, poate, faptul că această credință în existența vrăjitoarelor a antrenat sacrificarea inutilă a mii și mii de victime omenești, în așa-numitele \"vânători de vrăjitoare\".\n\nMark Twain spunea: \"Mult timp au existat vrăjitoare. Așa ne spune Biblia. Și Biblia ne explică că nu trebuie să le permitem să trăiască. De aceea Biserica, după opt sute de ani în care și-a făcut datoria cu lene și indolență, și-a adunat în fine lațurile, cleștii de strivit degetele și lemnele de rug, și își începu sfânta muncă cu seriozitate. Și munci ea zi și noapte timp de veacuri, băgând în pușcării, torturând, spânzurând și arzând pe rug hoarde și armate-ntregi de vrăjitoare, curățind creștinătatea de prezența lor mizerabilă. Apoi se descoperi că nu există și nici n-au existat vreodată vrăjitoare. Acum nu știm dacă să râdem sau să plângem… Cine a descoperit că nu există vrăjitoare? Preotul, parohul? Nu, ăștia n-au descoperit niciodată nimic. La Salem parohul a ținut patetic de text chiar și după ce mirenii l-au abandonat cu remușcări și lacrimi pentru crimele și cruzimea cu care acesta i-a convins să acționeze până atunci. Parohul voia mai mult sânge, mai multă rușine, mai multă violență; sunt mirenii cei care l-au oprit. În Scoția parohul a ucis vrăjitoarea după ce judecătorul a declarat-o inocentă; și după ce parlamentul s-a îndurat să înlăture oribila lege contra vrăjitoarelor din Codul penal, tot parohul a fost acela care cu lacrimi și rugăminți implora să fie menținută. Textul despre vrăjitoare rămâne în Biblie, numai practica s-a schimbat. Focul Iadului s-a dus, dar textul rămâne. Mai bine de 200 de articole de Cod penal s-au dus din legislație, dar textul care le-a autorizat rămâne.\" (Mark Twain, Predarea Bibliei și practica religioasă).\n\nReligii moderne \nActualele religii moderne sunt împărțite în mai multe categorii:\n\nReligii avraamice (Iudaismul, Creștinismul, Islamul)\nReligii indiene (Hinduismul, Budismul, Jainismul etc.)\nReligii est-asiatice (Taoismul, Confucianismul, Șintoismul etc.)\nReligii iraniene (Zoroastrismul)\nReligii neo-păgâne și noi mișcări religioase (Wicca, Asatru, Scientologia etc.)\nReligii indigene (nativ-americană, afro-americană, polineziană, australiană)\n\nDiferențe între confesiunile creștine \n- Catolicii și Protestanții utilizeaza hostii numai din aluat nedospit. Ortodocșii folosesc hostii din aluat dospit. \n- Biserica catolică sustine existența purgatoriului (în latină “ignis purgatorium” – “foc purificator”), loc temporar în care sufletele și-ar ispăși păcatele ușoare. \n- Biserica catolică a impus celibatul preoțesc din timpul pontificatului Papei Gregor I (590-604 d.C.), argumentând cu un text din Noul Testament (1.Corinteni 7, 32-35). \n- Biserica ortodoxă a introdus în anul 691 d.C, cu prilejul Sinodului Trullanic, o nouă regulă: subdiaconii, diaconii și preoții se pot căsători, numai mitropoliții (episcopii) trebuie să rămână celibatari. Această regulă a fost preluată și de biserica greco-catolică. \n- Pe baza unui text din Evanghelia lui Matei (19, 6), catolicii au interzis recăsătoria religioasă. \n- Numai biserica catolică a avut în cursul istoriei forme de organizare statală: “Patrimonium Petri” (în centrul și sudul Italiei, cu începere din secolujl al VI-lea până în anul 1870) și “Vaticanul” (în urma Contractului Lateranic din Roma din anul 1929, încheiat între statul italian și Scaunul Apostolic). \n- Nașterea neprihănită (“imaculata concepție”) a Mariei: dogmă catolică introdusă în anul 1864 (comemorată anual la 8 decembrie), potrivit căreia în momentul concepției (prin Sfântul Spirit, nu prin părinții Ioachim și Ana), Maria ar fi rămas neprihănită, fără pata păcatului capital a omenirii. \n- Potrivit bisericii protestante, penitențele nu pot fi un sacrament, ci - cel mult - un adânc sentiment de regret pentru păcatele săvârșite. Iertarea păcatelor nu se poate face de către preoți, ci numai de către Dumnezeu, printr-o căință sinceră a celui care a păcătuit. \n- In timpul Confirmării catolice ar avea loc pogorârea reală în corpul copilului - prin intermediul lui Isus - a Sfântului Spirit. La Catolici și Anglicani Confirmarea se face prin așezarea mâinii episcopului pe capul copiilor și miruirea frunții cu crisam (ulei sfințit). La Ortodocși și Greco-Catolici Confirmarea are loc odată cu botezul. Originea neclară a acestui sacrament (introdus pe baza Faptelor Apostolilor, 8, 14-17), a determinat în secolul al XVI-lea biserica reformată (dupa traducerea mai corectă a Bibliei de către Martin Luther) să nu mai recunoască Confirmarea drept sacrament. \n- Biserica ortodoxă folosește cultul icoanelor, obicei scos din uz de către celelalte biserici. \n- Noțiunea de “Filioque” (în latină “și de la fiul”) este un adaos catolic din secolul al XI-lea la Credo-ul acceptat de Conciliul Ecumenic al 2-lea de la Constantinopol (381 d.C.), după care Sfântul Spirit ar reprezenta atât emanația lui Dumnezeu, cât si a Fiului său. \n- Numai biserica catolică recunoaște Primatul Papal precum și infailibilitatea papală (Conciliul Vaticanic I din 1870).\n\nArgumente pro și contra religiei în epoca contemporană\n\nMotive moderne de aderare la o religie\n\nMotive moderne de respingere a religiei\n\nCritică \n\nCritica religioasă are o istorie îndelungată, datând încă din secolul 5 î.e.n în Grecia antică, cu Diagoras \"ateul\" din Melos și secolul 1 î.e.n în Roma, cu De Rerum Natura lui Titus Lucretius Carus și continuând până în prezent cu afirmarea noului ateism, reprezentat de autori și jurnaliști precum Sam Harris, Daniel C. Dennett, Richard Dawkins, Victor J. Stenger și Christopher Hitchens.\n\nCriticii consideră că religia este depășită, dăunătoare individului (îndoctrinarea copiilor, vindecarea prin credință, circumcizia), dăunătoare societății (războaie sfinte, terorism, risipa resurselor), împiedică progresul științific și încurajează acțiunile imorale (cum ar fi jertfa de sânge, discriminarea împotriva homosexualilor și femeilor). Prin sita aceluiași raționament e trecută și contribuția divinității, indiferent de religia din care provine, la dezvoltarea socială, mulți fiind de părere că a devenit irelevantă în contextul actual, cu atât mai mult cu cât pleiada de zeități pe care o oferă diversitatea religioasă e extrem de vastă și inconsecventă.\n\nNote\n\nVezi și \nCredință\nLista populațiilor după religie\nPreot\nRugăciune\nSociologia religiei\nCrimă de onoare\nTemplu\nTexte religioase\nTeocrație\n\nBibliografie \n „The Encyclopedia of Religion”, Mircea Eliade, Charles J. Adams, Macmillan, 1987\n Robert Adkinson (coordonator), Simboluri sacre, Editura Art, București 2001 - recenzie\n\nLectură suplimentară \n „Religiile politice”, Eric Voegelin, Editura Humanitas, 2010 - recenzie\n Religiile lumii, Jean Delumeau, Editura Humanitas, 1996\n\nLegături externe \n \n Legea privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor \n Angelologie\n Top 10 Cele mai crunte pedepse divine, 16 septembrie 2009, Georgiana Fefea, Descoperă\n Top 10 - atrocități săvârșite în numele religiei, 17 aprilie 2008, Georgiana Fefea, Descoperă\n Top 10 - Scandaluri și conflicte cu tentă religioasă, 11 iunie 2008, Nicu Parlog, Descoperă\n Noile religii ale lumii – credința în secolul XXI, 28 septembrie 2009, Cecilia Stroe, Descoperă\n Quo vadis, Domine?, 21 august 2007, Crenguta Nicolae, Descoperă\n Dezinstituționalizarea religiilor, 20 august 2007, H. R. Patapievici, Descoperă\n Punți spre cer, 2 august 2007, Costin Neagu, Descoperă\n Știință VS Religie, 27 mai 2008, Adrian Nicolae, Descoperă\n Turismul religios. Pe urmele sfintilor, 14 aprilie 2009, Georgiana Fefea, Descoperă\n De la simboluri, la religie? , 12 aprilie 2012, Dorin Marian, Revista Magazin\n Simboluri religioase in marile religii, 19 iulie 2012, Teodor Dănălache, CrestinOrtodox.ro\n Religiile Extremului Orient, 30 iunie 2007, Adrian Bucurescu, România liberă" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile principale despre Geografie?" }, { "from": "assistant", "value": "Geografia (din grecescul γεωγραφία—geographia, însemnând „a descrie pământul”) este știința care studiază relieful, terenurile, trăsăturile, locuitorii și fenomenele Pământului. O traducere literală ar fi „să descrii sau să scrii despre Pământ”. Prima persoană care a folosit cuvântul „geografie” a fost Eratosthenes (276—194 î.Hr.). Patru direcții tradiționale ale cercetării în domeniul geografiei sunt analiza spațială a fenomenelor naturale și umane (geografia ca un studiu al distribuției), studiul fizic (al locurilor și regiunilor), studiul relației dintre om și uscat și cercetarea în domeniul științelor Pământului. Cu toate acestea, geografia modernă este o disciplină cuprinzătoare care încearcă să înțeleagă Pământul cu toate complexitățile sale naturale și artificiale — nu doar unde sunt obiectele, dar și cum au fost create și cum vor fi. Ca „legătură dintre om și științele fizice”, geografia este divizată în două mari ramuri, geografia umană și geografia fizică.Geografia umană se ocupă cu studiul oamenilor, comunităților, culturilor, economiei, precum și studiul interacțiunilor oamenilor cu mediul.\n\nIstoric \n\nAnaximandru din Milet (cca. 610 î.Hr. – cca. 545 î.Hr.), se pare că este menționat de către istoricii greci ca fiind adevăratul fondator al geografiei. Se consideră că Anaximandru este inventatorul unui instrument, cu care grecii puteau să măsoare latitudinea. De asemenea se crede că Anaximandru este primul om care a prezis eclipsa de soare.\n\nTot grecii au fost cei care pentru prima oară au explorat geografia atât ca știință cât și ca artă, acest lucru realizându-se prin intermediul cartografiei, filosofiei, literaturii sau chiar al matematicii. În privința primei persoane care a afirmat că forma Pământului este sferică există semne de întrebare, crezându-se că primul care a făcut-o ar fi Parmenides sau Pitagora. Primul om care a demonstrat într-adevăr că Pământul este sferic a fost Anaxagoras, demonstrând acest lucru prin intermediul fenomenului de eclipsă. Totuși el încă a continuat să creadă că Pământul este doar un disc plat, ca mulți dintre contemporanii săi. Prima estimare a mărimii razei Pământului a fost făcută de către filozoful grec Eratostene.\n \nPrimul sistem riguros de linii latitudinale și longitudinale a fost facută de catre Hipparchus. El a creat un sistem sexazecimal derivat din matematica babiloniană. Paralelele și meridianele erau divizate în 360°, fiecare grad având distanța de 60′ (minute).\nDin secolul al treilea, metodele chinezești de studiere și scriere a geografiei literare au devenit mult mai complexe decât cele europene mult mai târziu scrise (de prin secolul 13). Geografii chinezi ca Liu An, Pei Xiu, Jia Dan, Shen Kuo, Fan Chengda și Xu Xiake au scris pagini importante.\nPerioada evului mediu a fost de asemenea importantă, cele mai însemnate dezvoltări și de mare impact făcându-se în secolele 16 și 17, atunci când exploratori precum Cristofor Columb, Marco Polo și James Cook au descoperit multe teritorii noi (Lumea Nouă).\nÎn secolele 18 și 19 geografia a fost recunoscută ca disciplina academică și a devenit una dintre disciplinele de bază ale curicumurilor universităților. De asemenea în secolul 19 au apărut multe societăți geografice ca \"Société de Géographie\" în 1821, \"The Royal Geographical Society\" în 1830, \"Russian Geographical Society\" în 1845, \"American Geographical Society\" în 1851 și \"National Geographic Society\" în 1888. Influența lui Immanuel Kant, Alexander von Humboldt, Carl Ritter și Paul Vidal de la Blache poate fi vüzută ca un punct plecare al geografiei de la filozofie la un subiect academic.\nOdată cu modernizarea tehnologiilor, geografia s-a dezvoltat, divizându-se în mai multe categorii, încercând să înțeleagă și să cuprindă totalitatea fenomenelor întâlnite în natură sau produse de activitatea omului.\n\nIntroducere \nGeografia ca disciplină poate fi împărțită în două mari ramuri: geografia umană și geografia fizică. Prima se concentrează asupra influenței omului asupra mediului și a spațiului în care locuiește. Cea de a doua studiază mediul natural și cum clima, vegetația, solurile, apa și formele de relief există sau/și sunt produse. Ca un rezultat al relațiilor dintre geografia fizică și geografia umană a rezultat o a treia ramură a geografiei, care se numește geografia mediului. Geografia mediului combină geografia fizică cu cea umană studiind interacțiunile dintre om și mediu.\n\nRamuri\n\nGeografie fizică \nGeografia fizică este o Știință a Pământului care se ocupă cu studiul Pământului și a mediului său natural folosind metode fizice și biologice. Ea încearcă să înțeleagă litosfera, hidrosfera, atmosfera, geosfera și flora și fauna pământului (biosfera).\n\n geomorfologie\n pedologie (studiul solurilor)\n hidrologie\n climatologie și meteorologie\n glaciologie\n biogeografie\n oceanografie\n\natmosferă -- arhipelag -- continent -- deșert -- insulă -- ocean -- mare -- fluviu -- râu -- pârâu -- ecologie -- climat -- sol\n\nGeografia matematică \nGeografia matematică este o ramură a geografiei ce studiază reprezentare matematică a suprafeței pământului și relația sa cu luna și soarele.\n Geografia astronomică \n Topografie\n Fotogrammetrie\n Cartografie \n Geomatica \n Orografie \n Geostatistică\n Geodezie\n\nGeografie umană \nGeografia umană este o ramură a geografiei ce studiază procesele ce au loc atunci când omul interacționează cu mediul inconjurător. Ea studiază îndeosebi aspectele umane, politice, culturale, sociale și economice.\n geografia populației\n geografia așezărilor umane\n geografia economică\n geografie politică\n geografie istorică\n geografie socială\n geografia culturală\n geografia turismului\n geografia timpului\nȚări ale lumii -- țară -- oraș -- ecologie -- toponimie\n\nNote\n\nLectură suplimentară \n Dicționar geografic universal, Anatol Eremia, Editura Litera, 2007\n\nVezi și\n Glosar de geografie\n Listă de superlative geografice\n\nLegături externe \n 50 de curiozități și superlative geografice , 11 aprilie 2013, Claudia Moșoarcă, Descoperă - Travel" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi un rezumat despre Romania (dezambiguizare)." }, { "from": "assistant", "value": "Romania, în această grafie, se poate referi la:\n\n Capul, mina de bauxită și bancurile de corali Romania care figurează în atlasele și cărțile de geografie din secolul XIX, în sud-estul peninsulei Malacca. \n Imperiul roman de răsărit și teritoriile sub conducerea lui, oficial numit \"Ρωμανία/Romania\".\n Un\n \"Romania\" pentru a desemna Europa latină, teritoriul unde se folosea limba latină; o altă semnificație este teritoriul de pe glob, foarte mare și răsfirat, unde sunt folosite astăzi limbile romanice.\n Romania, sat în districtul Meyersdale, Pennsylvania\n Asteroidul 7986 Romania\n\nVezi și\n România, stat în Europa centrală, cu capitala la București.\n România mamă, personificare alegorică și simbol al statului român.\n Romanii populare\n Romagna, regiune istorică în Italia, care astăzi face parte din regiunea administrativă Emilia-Romagna, și care își trage numele de la \"Ρωμανία/Romania\", teritoriul rămas sub conducerea Imperiului roman de răsărit în secolele VI și VII, când restul Italiei trecuse sub stăpânirea lombarzilor.\n Vaporul NMS România (1904, Saint-Nazaire - 1944, Sevastopol) al Serviciului maritim român.\n HMS Rumania, remorcher britanic.\n România, ziar interbelic, oficiosul dictaturii carliste." } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații concise poți oferi despre Esperanto?" }, { "from": "assistant", "value": "Esperanto (cel care speră) este cea mai răspândită dintre limbile artificiale. Limba a fost lansată în 1887 de către Ludovic Lazar Zamenhof (1859 - 1917) după mai bine de 10 ani de muncă, pentru a servi ca limbă internațională auxiliară, o a doua limbă pentru fiecare. Numărul vorbitorilor de esperanto este greu de stabilit. În funcție de sursă, se menționează între o jumătate de milion și câteva milioane.\n\nPrimul dicționar de esperanto pentru vorbitorii de limba română a apărut în 1889.\n\nEste menționată în \"Cartea recordurilor\" ca fiind singura limbă fără verbe neregulate. În plus, are o scriere pur fonetică: fiecărei litere îi corespunde un singur sunet, și pentru fiecare sunet există o singură literă.\n\nCodul ISO 639 pentru Esperanto este eo sau epo\n\nIstorie \n\n În 1887 apare la Varșovia prima carte despre esperanto, intitulată Международный язык. Предисловіе полный учевникъ. por Rusoj. Варшава. Типо-Литографія Х. Келтера, ул. Новолипъе Nº 11. 1887. Ca autor este indicat Дръ Эсперанто. În același an au apărut următoarele versiuni ale aceleași lucrări, toate semnate de Dr. Esperanto:\n Język międzynarodowy. Przedmova i podręcznik kompletny. por Poloj. \n Langue internationale. Préface et manuel complet. por Francoj.\n Internationale Sprache. Vorrede und vollständiges Lehrbuch. por Germanoj.\n Primul poem scris în esperanto este Mia penso (Gândul meu), de L.L. Zamenhof (1887)\n La 7 august 1887 apare în ziarul polonez Kurjer Codzienny (Curier zilnic) primul articol despre esperanto, sub semnătura lui Władysław Sabowski\n În decembrie 1888 grupul volapükist 'Nürnberger Weltsprache Verein' se transformă în club esperantist\n În octombrie 1889 apare la Nürnberg prima gazetă esperantistă, intitulată La Esperantisto (Esperantistul)\n La 26 octombrie 1889 are loc prima slujbă religioasă în cadrul căreia se folosește esperanto, la biserica catolică din Smolensk\n Prima lucrare în proză scrisă în esperanto este Marko Kraljeviĉ (1897). Autor: rusul M. Abesgus\n În 1905 are loc la Boulogne-sur-Mer primul Congres Mondial de Esperanto, cu 688 de participanți. Ulterior el se va numi Universala Kongreso (UK - Congresul Universal). În același ani apare prima ediție a Fundamento de Esperanto (Temelia limbii esperanto). Tot în 1905 francezul Paul Berthelot lansează revista Esperanto, care din 1908 este organul UEA\n În 1907 apare primul roman original în esperanto: Kastelo de Prelongo (Castelul din Prelong). Autor: francezul Henri Vallienne\n În 1908 se fondează Universala Esperanto-Asocio (UEA - Asociația Universală de Esperanto)\n În 1910 Congresul Universal de Esperanto are loc în afara Europei: în Washington, D.C. (SUA). Participanți: 357\n În 1921 se fondează Sennacieca Asocio Tutmonda (SAT - Asociația Mondială Non-națională), organizație preponderent muncitorească\n În 1933-1934 apare prima ediție a Enciklopedio de Esperanto (Enciclopedia esperanto), în două volume. Lucrarea va fi republicată într-un singur volum în 1986 \n În 1938 are loc la Groet primul Congres Mondial al Tineretului Esperantist, cu 203 participanți. Cu acea ocazie se fondează Tutmonda Junular-Organizo (TJO - Organizația Mondială a Tineretului), care în 1952 își va schimba numele în Tutmonda Esperantista Junulara Organizo (TEJO - Organizația Mondială a Tineretului Esperantist). În 1956 TEJO a devenit secția pentru tineret din cadrul UEA\n În 1956 a avut loc primul Internacia Infana Kongreseto (IIK - Micul Congres Internațional pentru Copii), care se desfășoară în paralel și în aceeași țară cu UK. La primul IIK au participat 35 de copii din 7 țări\n Congresul Universal de Esperanto s-a desfășurat pentru prima dată în Asia, în 1965, la Tokyo (Japonia), cu 1710 participanți. În America Latină primul Congres Universal de Esperanto a avut loc în 1981 în Brasília (Brazilia)\n\nÎnceputurile în România \nHeinrich Fischer-Galați (1879-1960), un traducător, redactor și industriaș evreu, a învățat esperanto în 1902. În 1904 Heinrich Fischer-Galați a inițiat la Galați primele cursuri de esperanto și a înființat primul grup esperantist din România. Printre cursanți s-a aflat și viitorul politician Grigore Trancu-Iași.\nHeinrich Fischer-Galați a fost și fondator și președinte al Societății Esperantiste din Galați (prima societate esperantistă din România), al Federației Societăților Esperantiste din România și al Centrului Esperantist Român. În 1910 a fost decorat cu ordinul \"Steaua României\".\n\nUn alt promotor al limbii esperanto în România a fost Andreo Cseh (1905-1979) din Luduș. Acesta a înființat la Cluj și București societăți esperantiste. Între colaboratorii săi s-a numărat filologul Tiberiu Morariu.\n\nScriere și pronunție \nAlfabetul este latin, cu câteva caractere speciale: a, b, c, ĉ, d, e, f, g, ĝ, h, ĥ, i, j, ĵ, k, l, m, n, o, p ,r, s, ŝ, t, u, ŭ, v, z.\n\nCu excepția literelor de mai jos, celelalte litere esperanto se citesc ca în limba română.\n\nc = românescul ț (caro [țaro] = țar)\nĉ = românescul c urmat de e sau i (ĉerizo [cerizo] = cireașă)\ng = românescul ghe sau ghi (geologio [gheologhio] = geologie)\nĝ = românescul g urmat de e sau i (ĝardeno [geardeno] = grădină)\nĥ = h gutural; sunet inexistent în limba română\ni nu este niciodată scurt (maizo [ma-izo] = porumb)\nj = i scurt ca în românescul cai (kaj [cai] = și)\nĵ = românescul j (ĵargono [jargono] = jargon)\nŝ = românescul ș (ŝtofo [ștofo] = stofă)\nu nu este niciodată scurt (reunuiĝo [re-unuigio] = reunire, reunificare) \nŭ = u scurt ca în românescul tău (kaŭri [cauri] = a sta pe vine)\n\na, e, i, o, u indică vocale; j și ŭ indică semivocale. Toate celelalte litere indică consoane. Accentul tonic este stabil, pe penultima silabă.\n\nLiterele cu diacritice (în esperanto ĉapelitaj adică cu pălărie), respectiv ĉ, ĝ, ĥ, ŝ, ĵ și ŭ, nu pot fi întotdeauna scrise la calculator. De aceea există posibilitatea de a le înlocui cu combinații de două litere, din care a doua literă este x sau h. De exemplu, ĉ poate fi scris și cx sau ch, etc. Totuși, este de preferat să se scrie cu diacritice, atunci când se poate.\n\nVocabular \n\nIată un scurt vocabular de bază al limbii:\nhomo-om;\ndomo-casă;\nviro-bărbat;\nvirino-femeie;\nknabo-băiat;\nknabino-fată;\nmi-eu;\nvi-tu, dumneata, voi, dumneavoastră;\nŝi-ea;\npano-pâine;\nsaluton!-salut!;\nbonan tagon!-bună ziua!;\nRumanio-România;\n\nGramatică \n\nCele 16 reguli ale gramaticii limbii Esperanto\n1. Nu există articol nehotărât, există un singur articol hotărât, la, care este invariabil.\n2. Substantivele se formează adăugând o la rădăcină. Pentru plural, se adaugă j. Există două cazuri: nominativ și acuzativ. Pentru a forma acuzativul, se adaugă n la forma de nominativ. Celelalte cazuri se exprimă cu ajutorul prepozițiilor (ex. de mia patro al tatălui meu).\n3. Adjectivele se formează adăugând a la rădăcină. Se acordă în caz și număr cu substantivul pe care îl determină, formând pluralul și acuzativul în același fel. Comparativul se formează cu ajutorul cuvântului pli, iar superlativul cu ajutorul cuvântului plej. Cuvântul \"decât\" se redă ajutorul cuvântului ol.\n4. Numeralele cardinale - care sunt invariabile - sunt unu, du, tri, kvar, kvin, ses, sep, ok, naŭ, dek, cent, mil. Zecile și sutele se formează prin simpla juxtapunere a numeralelor, de ex. 583 = kvincent okdek tri. Numeralele ordinale se formează adăugând a, de ex. al patrulea = kvara. Multiplii (ex. împătrit), fracțiunile (ex. jumătate) și numeralele colective (ex. triolet) sunt formate prin folosirea sufixelor -obl-, -on-, și, respectiv, -op-: kvarobla, duono, triopo. Numeralele distributive (ex. câte doi) sunt formate prin folosirea particulei po: po du. Numeralele adverbiale se formează adăugând e, ex. în primul rând, primo = unue.\n5. Pronumele personale sunt mi, vi, li, ŝi, ĝi, si, ni, ili, oni (eu, tu/d-ta/d-voastră/voi, el, ea, el/ea, sine, noi, ei/ele, se). Pronumele posesive se formează adăugând a la acestea. Se declină ca și substantivele.\n6. Verbele nu se modifică în funcție de număr sau persoană.\n7. Adverbele derivate se formează adăugând e la rădăcină; gradele de comparație ca la adjective.\n8. Toate prepozițiile cer nominativul, cu excepția cazurilor în care se indică o schimbare de direcție sau de stare.\n9. Cuvintele se citesc cum se scriu.\n10. Accentul cade pe penultima silabă.\n11. Cuvintele compuse se formează prin simpla juxtapunere a rădăcinilor (cuvântul principal fiind pus ultimul).\n12. Nu există negații multiple.\n13. Pentru indicarea direcției, se adaugă terminația pentru acuzativ.\n14. Fiecare prepoziție are un înțeles bine definit, dar dacă sensul nu arată clar care prepoziție trebuie folosită, se recurge la prepoziția je, care nu are înțeles de sine stătător. Alternativ, se poate folosi acuzativul fără prepoziție.\n15. Cuvintele - așa numite - străine, pe care majoritatea limbilor le-au preluat din aceeași sursă, rămân neschimbate, adaptându-se doar ortografic, la nevoie. Derivatele se vor forma de la rădăcină pe baza regulilor gramaticii esperanto.\n16. Literele a din articolul hotărât, și o de la sfârșitul substantivelor în singular nominativ pot fi înlocuite prin apostrof.\n\nDerivare \n\nÎn esperanto, derivarea ocupă un loc foarte important în formarea vocabularului. Limba esperanto este dotată cu mai multe afixe (sufixe și prefixe), care fac crearea de cuvinte noi foarte ușoară. Multe cuvinte care în majoritatea limbilor sunt nederivate, sunt derivate în esperanto. De exemplu cu ajutorul prefixului mal- se creează antonime (cuvinte cu sens opus): granda mare, malgranda mic,-ă.\n\nImnul esperantiștilor \n\nImnul esperantiștilor se intitulează La Espero (Speranța), și a fost scris de L.L. Zamenhof. Muzica a fost compusă de Félicien Menu de Ménil.\n\nOrganizații \n\nAcademia de Esperanto (Akademio de Esperanto) este organul suprem controlează evoluția limbii. Academia Esperanto este fondată în 1905, în timpul primului Congres Universal Esperanto, la propunerea lui Zamenhof, dar atunci sub numele de „Comitetul Lingvistic”. Numele „Academia Esperanto” a fost introdus de către comisia Comitetului Lingvistic. În 1948 ambele instituții au fost unite sub numele \"Akademio de Esperanto\".\n\nAsociația Universală de Esperanto (UEA)(Universala Esperanto-Asocio) este cea mai mare asociație de esperantofoni din lume, cu membri în circa 120 de țări. Își are sediul central în Olanda: Nieuwe Binnenweg 176, NL-3015 BJ Rotterdam. www.uea.org. Publică revista Esperanto și alte publicații.\n\nOrganizația Mondială a Tineretului Esperantist (Tutmonda Esperantista Junulara Organizo) este secția pentru tineret are aceeași adresă. Publică revista Kontakto.\n\nLiga Internațională a Învățătorilor de Esperanto (Internacia Ligo de Esperantistaj Instruistoj) este creată în special pentru instructorii de/despre Esperanto.\n\nEsperanto@Internet(Esperanto@Interreto) Organizație ce combină esperanto și internetul. Internetul este un instrument de comunicare fără bariere fizice, iar esperanto nu are bariere lingvistice. Împreună ei ajută toată lumea să comunice ușor și mai rapid! \n\nEsperantic Studies Foundation - susține explorarea și învățarea limbii esperanto și a temelor legate de comunicarea interlingvistică, mai ales în raport cu înalta educație din America de Nord.\n\nMișcarea Internațională A Bicicliștilor Esperantiști (Biciklista Esperanto-Movado Internacia) dedicată celor cărora le place să bicicleze și să vorbească în același timp! Organizează regulat diferite caravane de biciclete, în legătură cu Congresul Internațional al Tinerilor Esperantiști sau alte evenimente.\n\nAsociația Română de Esperanto reunește esperantiștii din toată România care sunt organizați în asociații și cluburi locale, bd. Vasile Pârvan 4, 300223 Timișoara. Publică neregulat buletinul ES-TO.\n\nAcademia Internațională de Știinte San Marino este o instituție privată de învățământ superior cu sediul în San Marino. Academia are cinci limbi oficiale și una din ele este esperanto.\n\nNote\n\nLegături externe \n\n Esperanto, o limba care s-a dorit a fi universala\n Esperantomondo - Esperanto-portalo kaj koresponda servo\n * Борис Колкер. Учебник языка эсперанто. Основной курс\n Site pentru informare despre limba și mișcarea Esperanto, dar și învățarea ei \n Esperanto? Ce-i aia?\n Esperanto.net \n Esperanto România\n Diskutgrupo \"Ni parolas Esperante\" \n Esperanto, limba păsărească neînțeleasă de securiști, 24 iunie 2010, Mihnea-Petru Pârvu, Evenimentul zilei\n\n \nLimbi artificiale\nEponime ale asteroizilor" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Împărtășește-mi câteva lucruri despre Fizică." }, { "from": "assistant", "value": "Fizica (din cuvântul grec antic: φυσική (ἐπιστήμη) phusikḗ (epistḗmē) care înseamnă cunoașterea naturii, din φύσις phúsis ce înseamnă natură) este știința care studiază proprietățile și structura materiei, formele de mișcare ale acesteia, precum și transformările lor reciproce. Fizica este una dintre disciplinele fundamentale ale științei, iar scopul său principal este de a înțelege cum se comportă universul.\n\nOricum se pune problema, fizica este una dintre cele mai vechi discipline academice; prin intermediul unei subramuri ale sale, astronomia, ar putea fi cea mai veche. Uneori sinonimă cu filozofia, chimia și chiar unele ramuri ale matematicii și biologiei,de-a lungul ultimelor două milenii, fizica a devenit știință modernă începând cu secolul al XVII-lea, iar toate aceste discipline sunt considerate acum distincte, deși frontierele rămân greu de definit.\n\nFizica este poate cea mai importantă știință a naturii deoarece cu ajutorul ei pot fi explicate în principiu orice alte fenomene întâlnite în alte științe ale naturii cum ar fi chimia sau biologia. Limitările sunt legate de incapacitatea noastră de a obține suficient de multe date experimentale, în cazul biologiei, ori de incapacitatea (până acum) sistemelor de calcul de a analiza dinamica moleculelor foarte complexe, în cazul chimiei. Descoperirile în fizică ajung de cele mai multe ori să fie folosite în sectorul tehnologic, și uneori influențează matematica sau filozofia. De exemplu, înțelegerea mai profundă a electromagnetismului a avut drept rezultat răspândirea aparatelor pe bază de curent electric - televizoare, computere, electrocasnice etc.; descoperirile din termodinamică au dus la dezvoltarea transportului motorizat; iar descoperirile din mecanică au dus la dezvoltarea calculului infinitezimal, chimiei cuantice și folosirii unor instrumente precum microscopul electronic în microbiologie.\n\nAstăzi, fizica este un subiect vast și foarte dezvoltat. Cercetarea este divizată în patru subdomenii: fizica materiei condensate; fizica atomică, moleculară și optică; fizica energiei înalte; fizica astronomică și astrofizică. Majoritatea fizicienilor se specializează în cercetare teoretică sau experimentală, prima ocupându-se de dezvoltarea noilor teorii, și a doua cu testarea experimentală a teoriilor și descoperirea unor noi fenomene. În ciuda descoperirilor importante din ultimele patru secole, există probleme deschise în fizică care așteaptă a fi rezolvate. De exemplu, cuantificarea gravitației este poate cea mai arzătoare dintre probleme și cu siguranță și cea mai dificilă. Odată cu elucidarea acestei probleme, fizicienii vor avea o imagine mult mai clară despre interacțiile din natură și cu siguranță multe dintre fenomenele și obiectele pe care le întâlnim în astrofizică, de exemplu găurile negre, își vor găsi explicația într-un mod natural.\n\nIstoric\n\nAstronomie antică \n\nAstronomia este una dintre cele mai vechi științe naturale. Civilizații timpurii care datează înainte de 3000 î.Hr., cum ar fi sumerienii, egiptenii antici și civilizația din Valea Indus, aveau o cunoaștere predictivă și o înțelegere de bază a mișcărilor Soarelui, Lunii și stelelor. Stelele și planetele, despre care se credea că reprezintă zei, erau adorați. În timp ce explicațiile pentru pozițiile observate ale stelelor erau adesea neștiințifice și lipsite de dovezi, aceste observații timpurii au pus bazele astronomiei ulterioare, întrucât s-a descoperit că stelele traversează cercuri mari pe cer, ceea ce, totuși, nu a explicat pozițiile planetelor.\n\nPotrivit matematicianului danez Asger Aaboe, originile astronomiei occidentale pot fi găsite în Mesopotamia, iar toate eforturile occidentale în științele exacte descind din astronomia babiloniană târzie. Astronomii egipteni au lăsat monumente care arată cunoștințe despre constelații și mișcările corpurilor cerești, în timp ce poetul grec Homer scria despre diverse obiecte cerești în operele sale Iliada și Odiseea; mai târziu, astronomii greci au furnizat nume, care sunt folosite și astăzi, pentru majoritatea constelațiilor vizibile din emisfera nordică.\n\nFilosofie naturală \n\nFilosofia naturală își are originea în Grecia în perioada arhaică (650 î.Hr. - 480 î.Hr.), când filosofii presocratici precum Thales au respins explicațiile non-naturaliste pentru fenomenele naturale și au declarat că fiecare eveniment are o cauză naturală. Ei au propus idei verificate prin rațiune și observație, iar multe dintre ipotezele lor s-au dovedit de succes în experiment; de exemplu, s-a găsit că atomismul este corect la aproximativ 2000 de ani după ce a fost propus de filosoful grec Leucip și discipolul său Democrit.\n\nFizica în lumea medievală europeană și islamică \n\nCăderea Imperiul Roman de Apus în secolul al V-lea a dus la o scădere a activităților intelectuale în partea de vest a Europei. În schimb, Imperiul Roman de Răsărit (cunoscut și sub numele de Imperiul Bizantin) a rezistat atacurilor barbarilor și a continuat să progreseze în diverse domenii de învățare, inclusiv fizica.\n\nÎn secolul al VI-lea, Isidor din Milet a creat o importantă compilație a lucrărilor lui Arhimede care sunt copiate în Manuscrisul lui Arhimede.\n\nFizica lui Aristotel nu a fost cercetată până când a apărut Ioan Filopon, un savant bizantin din anii 500, care a pus sub semnul întrebării învățăturile lui Aristotel despre fizică și a remarcat defectele acesteia. Spre deosebire de Aristotel, care și-a bazat fizica pe argumentul verbal, Filopon s-a bazat pe observație. Critica lui Ioan Filopon cu privire la principiile aristotelice ale fizicii a servit ca inspirație pentru savanții medievali, precum și pentru Galileo Galilei, care, zece secole mai târziu, în timpul Revoluției Științifice, a citat mult din Ioan Filopon în lucrările sale, în timp ce a explicat motivul pentru care fizica aristotelică a fost defectuoasă. În anii 1300, Jean Buridan, profesor la facultatea de arte la Universitatea din Paris, a dezvoltat conceptul de impuls. A fost un pas către ideile moderne de inerție și impuls.\n\nÎnvățătura islamică a moștenit fizica aristotelică de la greci și în timpul epocii de aur islamice a dezvoltat-o în continuare, punând accentul mai ales pe observație și raționament a priori, dezvoltând forme timpurii ale metodei științifice.\n\nCele mai notabile inovații au fost în domeniul opticii și al vederii, care au venit din lucrările multor oameni de știință precum Ibn Sahl, Al-Kindi, Ibn al-Haytham, Al-Farisi și Avicenna. Cea mai notabilă lucrare a fost Cartea opticii scrisă de Ibn al-Haytham, în care nu numai că a respins ideea greacă antică despre vedere dar a venit cu o nouă teorie. În carte, el a prezentat un studiu al camerei obscure (versiunea veche de o mie de ani a camerei cu orificiu) și a aprofundat mai departe modul în care funcționează ochiul. Folosind disecții și cunoștințe ale savanților anteriori, el a fost capabil să înceapă să explice modul în care lumina intră în ochi. El a afirmat că raza de lumină este focalizată, dar explicația reală a modului în care lumina este proiectată în spatele ochiului a trebuit să aștepte până în 1604. Cartea sa Tratatul asupra luminii a explicat camera obscură, cu sute de ani înainte de dezvoltarea modernă a fotografiei.\n\nCartea opticii în șapte volume a influențat enorm gândirea în diverse discipline, de la teoria percepției vizuale la natura perspectivei în arta medievală, atât în Orient cât și în Occident, timp de peste 600 de ani. Mulți savanți europeni și colegi polimați de mai târziu, de la Robert Grosseteste și Leonardo da Vinci până la René Descartes, Johannes Kepler și Isaac Newton, îi sunt datori. Într-adevăr, influența Opticii lui Ibn al-Haytham se situează lângă cea a operei lui Newton cu același titlu, publicată 700 de ani mai târziu.\n\nTraducerea Cărții opticii a avut un impact uriaș asupra Europei. Ulterior, pe baza ei, savanții europeni au putut să construiască dispozitive care să reproducă cele construite de Ibn al-Haytham și să înțeleagă modul în care funcționează lumina. Apoi, s-au dezvoltat lucruri atât de importante precum ochelarii, lupa, telescoapele și camerele de luat vederi.\n\nFizica clasică \n\nProgresele majore din această perioadă includ înlocuirea modelului geocentric al sistemului solar cu modelul heliocentric copernican, legile care guvernează mișcarea corpurilor planetare determinate de Johannes Kepler între 1609 și 1619, lucrări de pionierat asupra telescoapelor și astronomiei observaționale de către Galileo Galilei în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, precum și descoperirea și unificarea de către Isaac Newton a legilor mișcării și a gravitației universale care vor ajunge să-i poarte numele. De asemenea, Newton a dezvoltat calculul infinitezimal, studiul matematic al schimbării, care a furnizat noi metode matematice pentru rezolvarea problemelor fizice.\n\nDescoperirea noilor legi în termodinamică, chimie și electromagnetism a rezultat din mari eforturi de cercetare în timpul Revoluției industriale, pe măsură ce nevoile de energie au crescut. Legile care cuprind fizica clasică rămân foarte frecvent utilizate pentru obiecte care se deplasează cu viteze non-relativiste, deoarece oferă o aproximare foarte bună în astfel de situații. Totuși, inexactitățile din mecanica clasică pentru obiecte foarte mici și viteze foarte mari au dus la dezvoltarea fizicii moderne în secolul XX.\n\nFizica modernă \n\nFizica modernă a început în secolului XX cu lucrarea lui Max Planck în teoria cuantică și cu teoria relativității a lui Albert Einstein. Ambele teorii au apărut din cauza inexactităților în mecanica clasică în anumite situații. Mecanica clasică a prezis o viteză variabilă a luminii, care nu putea fi rezolvată cu viteza constantă prevăzută de ecuațiile lui Maxwell ale electromagnetismului; această discrepanță a fost corectată de teoria lui Einstein a relativității speciale, care a înlocuit mecanica clasică pentru corpurile cu mișcare rapidă și a permis o viteză constantă a luminii.Radiația corpului negru a oferit o altă problemă fizicii clasice, care a fost corectată atunci când Planck a propus că dacă limităm energia radiată la valori discrete (complet diferit de viziunea clasică, în care toate nivelurile energetice posibile sunt permise), atunci observațiile experimentale vor putea fi înglobate într-o nouă teorie. Aceasta împreună cu efectul fotoelectric a condus la teoria mecanicii cuantice prevalând față de fizica clasică pentru scări foarte mici.\n\nPionierii mecanicii cuantice au fost Werner Heisenberg, Erwin Schrödinger și Paul Dirac. Din această lucrare timpurie și în domenii conexe, a fost derivat modelul standard al fizicii particulelor.\n\nFilosofie\nÎn multe privințe, fizica provine din filosofia greacă antică. De la prima încercare a lui Thales de a caracteriza materia, până la deducția lui Democrit că materia ar trebui să se reducă la o stare invariabilă, astronomia ptolemeică despre un firmament cristalin și cartea „Fizica” lui Aristotel (o carte timpurie despre fizică, care a încercat să analizeze și să definească mișcarea din un punct de vedere filosofic), diverși filosofi greci și-au avansat propriile teorii despre natură. Fizica a fost cunoscută drept filosofie naturală până la sfârșitul secolului al XVIII-lea.\n\nÎncepând cu secolul al XIX-lea, fizica a fost considerată o disciplină distinctă de filosofie și celelalte științe. Fizica, la fel ca și restul științei, se bazează pe filosofia științei și „metoda ei științifică” pentru progresul cunoștințelor noastre despre lumea fizică. Metoda științifică utilizează raționamentul a priori, precum și raționamentul posteriori și folosește inferența bayesiană pentru a măsura validitatea unei teorii date.\n\nDezvoltarea fizicii a răspuns multor întrebări ale filosofilor timpurii, dar a ridicat și noi întrebări. Studiul problemelor filosofice din jurul fizicii, filosofia fizicii, implică probleme precum natura spațiului și a timpului, determinismul și perspectivele metafizice, cum ar fi empirismul, naturalismul și realismul.\n\nMulți fizicieni au scris despre implicațiile filosofice ale operei lor, de exemplu Laplace, care a susținut determinismul cauzal, și Erwin Schrödinger, care a scris despre mecanica cuantică. Fizicianul matematician Roger Penrose a fost numit platonist de Stephen Hawking, un punct de vedere pe care Penrose îl discută în cartea sa, „Drumul către realitate”. Hawking s-a referit la el însuși ca un „reducționist fără rușine” și comentează punctele de vedere ale lui Penrose.\n\nTeorii de bază\nDeși fizica se ocupă cu o mare varietate de sisteme, anumite teorii sunt folosite de toți fizicienii. Fiecare dintre aceste teorii a fost testată experimental de nenumărate ori și s-a dovedit a fi o aproximare adecvată a naturii. De exemplu, teoria mecanicii clasice descrie cu exactitate mișcarea obiectelor, cu condiția ca acestea să fie mult mai mari decât atomii și să se miște cu mult mai puțin decât viteza luminii. Aceste teorii continuă să fie în prezent domenii de cercetare activă. Teoria haosului, un aspect remarcabil al mecanicii clasice a fost descoperit în secolul XX, la trei secole după formularea inițială a mecanicii clasice de către Isaac Newton (1642-1727).\n\nAceste teorii centrale sunt instrumente importante pentru cercetarea temelor mai specializate și este de așteptat ca orice fizician, indiferent de specializarea lui, să fie alfabetizat cu ele. Acestea includ: mecanică clasică, mecanică cuantică, termodinamică și mecanică statistică, electromagnetism și relativitatea restrânsă.\n\nFizică clasică\n\nFizica clasică include ramurile și subiectele tradiționale care au fost bine dezvoltate înainte de începutul secolului XX — mecanică clasică, acustică, optică, termodinamică și electromagnetism. Mecanica clasică este preocupată de corpuri acționate de forțe și corpuri în mișcare și poate fi împărțită în: statică (studiul forțelor care acționează asupra unui corp care nu este supus unei accelerații), cinematică (studiul mișcării fără a ține cont de cauzele sale) și dinamică (studiul mișcării și forțele care o afectează); mecanica poate fi, de asemenea, împărțită în: mecanica solidelor și mecanica fluidelor (cunoscute împreună ca mecanica mediilor continue), acestea din urmă incluzând ramuri precum: hidrostatică, hidrodinamică, aerodinamică și pneumatică. Acustica este studiul modului în care sunetul este produs, controlat, transmis și primit. Ramurile importante ale acusticii includ ultrasunetele, studiul undelor sonore cu o frecvență foarte înaltă dincolo de domeniul auzului uman; bioacustica, fizica apelurilor și auzului animalelor, și electroacustica, manipularea undelor sonore auditive folosind electronica.\n\nOptica, studiul luminii, se referă nu numai la lumina vizibilă, ci și la radiațiile infraroșii și ultraviolete, care prezintă toate fenomenele luminii vizibile, cu excepția vizibilității; de exemplu, reflecție, refracție, interferență, difracție, dispersie și polarizarea luminii. Căldura este o formă de energie, energia internă posedată de particulele din care este compusă o substanță; termodinamica se ocupă de relațiile dintre căldură și alte forme de energie. Electricitatea și magnetismul au fost studiate ca o singură ramură a fizicii de când a fost descoperită legătura intimă dintre ele la începutul secolului al XIX-lea; un curent electric generează un câmp magnetic, iar un câmp magnetic induce un curent electric. Electrostatica se ocupă cu sarcinile electrice în repaus, electrodinamica cu sarcini în mișcare și magnetostatica cu poli magnetici în repaus.\n\nFizica modernă\n\nFizica clasică este, în general, preocupată de materie și energie la scală normală de observare, în timp ce o mare parte din fizica modernă este preocupată de comportamentul materiei și al energiei în condiții extreme sau la o scară foarte mare sau foarte mică. De exemplu, pentru studiile de fizică atomică și nucleară contează cea mai mică scară la care pot fi identificate elemente chimice. Fizica particulelor elementare are chiar o scară mai mică, deoarece se referă la unitățile de bază ale materiei; această ramură a fizicii este cunoscută și sub denumirea de fizică energiilor înalte datorită energiilor extrem de mari necesare pentru a produce multe tipuri de particule în acceleratoarele de particule. La această scară, noțiunile obișnuite de spațiu, timp, materie și energie nu mai sunt valabile.\n\nCele două teorii principale ale fizicii moderne prezintă o imagine diferită a conceptelor de spațiu, timp și materie față de fizica clasică. Mecanica clasică poate aproxima foarte bine evenimentele de zi cu zi, cele de la scară umană, în timp ce teoria cuantică este preocupată de fenomene la nivel atomic și subatomic și de aspectele complementare ale particulelor și undelor în descrierea acestor fenomene. Teoria relativității se referă la descrierea fenomenelor care au loc într-un sistem de referință care este în mișcare față de un observator; teoria restrânsă a relativității este preocupată de mișcare în absența câmpurilor gravitaționale și teoria generală a relativității cu mișcarea și legătura ei cu gravitația. Atât teoria cuantică, cât și teoria relativității găsesc aplicații în toate domeniile fizicii moderne.\n\nDiferența dintre fizica clasică și cea modernă \n\nÎn timp ce fizica își propune să descopere legi universale, teoriile sale se află în domenii explicite ale aplicabilității. În linii mari, legile fizicii clasice descriu cu exactitate sistemele a căror scară principală de lungime este mai mare decât scara atomică și ale căror mișcări sunt mult mai lente decât viteza luminii. În afara acestui domeniu, observațiile nu se potrivesc cu predicțiilor oferite de mecanica clasică. Albert Einstein a contribuit la cadrul relativității speciale, care a înlocuit noțiunile de timp și spațiu absolut cu spațiu-timp și a permis o descriere precisă a sistemelor ale căror componente au viteze care se apropie de viteza luminii. Max Planck, Erwin Schrödinger, și alții au introdus mecanica cuantică, o noțiune probabilistică a particulelor și interacțiunilor care a permis o descriere exactă la scară atomică și subatomică. Ulterior, teoria cuantică a câmpurilor a unit mecanica cuantică și relativitatea restrânsă. Relativitatea generală a permis un spațiu-timp dinamic, curbat, cu care sistemele extrem de masive și structura pe scară largă a universului pot fi bine descrise. Relativitatea generală nu a fost încă unificată cu celelalte descrieri fundamentale; se dezvoltă mai multe teorii ale gravitației cuantice.\n\nCercetare\n\nMetoda științifică\nFizicienii folosesc metoda științifică pentru a testa validitatea unei teorii fizice. Folosind o abordare metodică pentru a compara implicațiile unei teorii cu concluziile obținute din experimentele și observațiile sale asociate, fizicienii sunt mai capabili să testeze validitatea unei teorii într-un mod logic, nepărtinitor și repetabil. În acest scop, se efectuează experimente și se fac observații pentru a determina validitatea sau invaliditatea teoriei.\n\nO lege științifică este o afirmație verbală sau matematică concisă a unei relații care exprimă un principiu fundamental al unei teorii, cum ar fi legea lui Newton a gravitației universale.\n\nTeorie și experiment\n\nTeoreticienii încearcă să dezvolte modele matematice care sunt în acord cu experimentele existente și prezic cu succes rezultatele experimentale viitoare, în timp ce experimentaliștii elaborează și efectuează experimente pentru a testa predicții teoretice și a explora noi fenomene. Deși teoria și experimentul sunt dezvoltate separat, ele se afectează puternic și depind unele de altele. Progresul în fizică are loc adesea atunci când rezultatele experimentale fac o descoperire pe care teoriile existente nu o pot explica, sau când noile teorii generează predicții experimentale testabile, care inspiră dezvoltarea de noi experimente.\n\nFizicienii care lucrează la interacțiunea dintre teorie și experiment sunt numiți fenomenologi. Ei studiază fenomene complexe observate în experiment și lucrează pentru a le lega de o teorie fundamentală.\n\nFizica teoretică s-a inspirat istoric din filosofie; electromagnetismul a fost unificat în acest fel. Dincolo de universul cunoscut, domeniul fizicii teoretice se ocupă și de probleme ipotetice, cum ar fi universuri paralele, multivers și dimensiunile superioare. Teoreticienii invocă aceste idei în speranța rezolvării unor probleme particulare cu teoriile existente. Apoi explorează consecințele acestor idei și lucrează pentru a face predicții testabile.\n\nFizica experimentală se extinde și este extinsă de inginerie și tehnologie. Fizicienii experimentali implicați în proiectarea cercetării de bază efectuează experimente cu echipamente precum acceleratoare de particule și lasere, în timp ce cei implicați în cercetarea aplicată lucrează adesea în industria care dezvoltă tehnologii precum imagistica prin rezonanță magnetică (RMN) și tranzistoare. Feynman a remarcat că experimentaliștii pot căuta zone care nu au fost explorate bine de teoreticieni.\n\nDomenii de aplicare și obiective \n\nFizica acoperă o gamă largă de fenomene, de la particule elementare (cum ar fi cuarcii, neutrinii și electronii) până la cele mai mari super-roiuri de galaxii. În aceste fenomene sunt incluse cele mai de bază obiecte care compun toate celelalte lucruri. Prin urmare, fizica este uneori numită „știința fundamentală”. Fizica își propune să descrie diferitele fenomene care apar în natură în termeni de fenomene mai simple. Astfel, fizica își propune să conecteze ambele lucruri observabile oamenilor cu cauzele primordiale, și apoi să conecteze aceste cauze între ele.\n\nDe exemplu, chinezii antici au observat că anumite roci erau atrase unele de altele de o forță invizibilă. Acest efect a fost numit mai târziu magnetism, și a fost studiat pentru prima dată riguros în secolul al XVII-lea. Dar înainte ca chinezii să descopere magnetismul, grecii antici știau de alte obiecte, cum ar fi chihlimbarul, care, atunci când este frecat cu o blană, provoacă o atracție similară invizibilă între cele două corpuri. Acest fenomen a fost, de asemenea, prima dată studiat riguros în secolul XVII, și a ajuns să fie numit electricitate. Astfel, fizica a ajuns să înțeleagă două observații ale naturii în termenii unei cauze primordiale (electricitate și magnetism). Lucrările ulterioare din secolul al XIX-lea au relevat faptul că aceste două forțe erau doar două aspecte diferite ale unei singure forțe - electromagnetismul. Acest proces de „unificare” a forțelor continuă și astăzi, iar electromagnetismul și forța nucleară slabă sunt considerate acum a fi două aspecte ale interacțiunii electroslabe. Fizica speră să găsească un sistem final (teoria întregului) pentru a afla de ce este natura așa cum este.\n\nDomenii de cercetare\nCercetările contemporane în fizică pot fi împărțite în general în fizică nucleară și a particulelor; fizica materiei condensate; fizică atomică și moleculară; astrofizică și fizică aplicată. Unele departamente de fizică sprijină, de asemenea, cercetarea în fizică și informarea în domeniul fizicii.\n\nÎncepând cu secolul XX, domeniile individuale ale fizicii au devenit din ce în ce mai specializate, iar astăzi, majoritatea fizicienilor lucrează într-un singur domeniu în întreaga lor carieră. „Universaliștii”, precum Albert Einstein (1879–1955) și Lev Landau (1908–1968), care au lucrat în mai multe domenii ale fizicii, sunt acum foarte rari.\n\nPrincipalele domenii ale fizicii, împreună cu subdomeniile lor și teoriile și conceptele pe care le folosesc, sunt prezentate în tabelul următor.\n\nNote\n\nReferințe\n\nLegături externe \n PhysicsCentral – Web portal run by the American Physical Society\n Physics.org – Web portal run by the Institute of Physics \n Usenet Physics FAQ – FAQ compiled by sci.physics and other physics newsgroups\n Website of the Nobel Prize in physics – Award for outstanding contributions to the subject\n World of Physics – Online encyclopedic dictionary of physics\n Nature: Physics – Academic journal\n Physics – Online magazine by the American Physical Society\n Fizica povestită, 22 decembrie 2014, dr. Cristian Presură, Editura Humanitas\n\nVezi și \n\n Listă de fizicieni\n Științele Pământului\n Neurobiofizică\n Listă de termeni din fizică\n Econofizică\n Geofizică\n Nanotehnologie\n Psihofizică\n\n \nArticole cu definiții standard din metrologie" } ]

End of preview. Expand in Dataset Viewer.

README.md exists but content is empty. Use the Edit dataset card button to edit it.

Downloads last month: 19

Edit dataset card

Size of downloaded dataset files:

Size of the auto-converted Parquet files:

Number of rows: